De altfel, “Testamentul Pakiv“ nu poate fi înțeles decât ca reamintind suferințele lui Iov, cel care a pierdut tot (i-a mai rămas doar speranța, poate deșartă), sau ca întoarcerea fiului risipitor/ rătăcitor acasă (pentru a muri în comunitatea sa originară), sau ca povestea copilului frustrat care a vrut imposibilul (tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte), ca în celebrul mit al eternei reîntoarceri a refulatului (celui nemulțumit de condiția sa) și eșecului său perpetuu. Oricât de deștepți, invincibili, megalomani s-ar crede unii, dacă nu au alături poporul “viclenia rațiunii“ istoriei
Cum credința în profeți și eroi salvatori e demult depășită, iar liderii și intelectualii rromi nu au elaborat încă o viziune coerentă despre ce este de făcut, reîntoarcerea la popor/la identitatea reală poate fi construită doar prin lectura, codificarea, updatarea și discuția publică a ideilor scrise. Atât credința radicală în cosmopolitism a lui Nicolae Gheorghe, cât și radicalitatea culturii tradiționale (populare) sunt limitele de sus ale unor viziuni opuse, cărora trebuie să le găsim Calea de mijloc. Altminteri, vom fi condamnați să avem aceiași lideri imbecili și patalamagii dobitoci, ca și până acum, și vom rămâne tot de râsul lumii. Vrem, nu vrem, istoria ultimelor secole este a rațiunii, a ideilor, doar bogăția spirituală interesează posteritatea, nu casele pagodă, dansul din buric sau funcțiile vremelnice. Dincolo de funcții sau de avuții, sunt, până acum, reperele spirituale la care au ajuns rromii din România, prin care suntem și vom fi receptați. Puneți mâna pe carte!