Lecţia de bunătate a unei fete rămase fără părinţi la 9 ani: „Nu eu am nevoie de ajutor”

 

 

 

La 20 de ani, Paulina Mandache are o viaţă frumoasă şi spune din toată inima că este fericită. Poate că pare un lucru banal – câţi din noi nu eram fericiţi la 20 de ani? – însă Paulina şi-a început viaţa printr-o serie de drame care au adus-o pe ea şi pe cei 6 fraţi ai săi într-un centru de plasament.
Până la 9 ani, Paulina nu a mers la şcoală deoarece părinţii săi făceau parte dintr-un cult religios care le interzicea acest lucru. Când părinţii ei au murit, ea şi fraţii săi au rămas în grija bunicului. Dar bătrânul nu a putut să facă faţă, aşa că a luat legătura cu Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Constanţa. Atunci, cei 7 copii au ajuns într-o instituţie a statului.De 5 ani lucrează cu copii dezavantajaţi, săraci, cu dizabilităţi, din mediul rural sau cu refugiaţi: „Astfel mi-am dat seama că nu eu am nevoie de ajutor. Vreau să ajut cât mai mulţi copii pentru că toţi merită o viaţă frumoasă”. Voluntară în cadrul Asociaţiei Grupurilor Locale de Tineret, Paulina este profesoară de educaţie non-formală pentru cei mici: merge în tabere, îi învaţă diferite jocuri educative sau participă la acţiuni caritabile. „E foarte fain. Sunt foarte fericită”, continuă tânăra.
„Şocul a fost uriaş, dar pe parcurs am înţeles că aşa putem evolua. Am fost într-un centru mare, apoi la Micul Rotterdam. Acolo copiii au spaţiu suficient şi primesc servicii de calitate”, a povestit Paulina.
Când a descoperit şcoala, Paulina şi-a dat seama cât de mult îi place să înveţe: „Atât de mult mi-a plăcut şcoala că în clasa a VI-a am fost la Olimpiada Naţională de Literatură”. Acum este elevă în clasa a XII-a la Liceul Teoretic „Traian” din Constanţa, iar în timpul liber face voluntariat.
Pentru că şi de ea au avut grijă alţi oameni, Paulina îşi doreşte să ajute la rândul ei: „Îmi doresc să fac parte din Unicef sau să ajut copiii din Africa”.
Deoarece îi place foarte mult Ardealul, în viitorul apropiat vrea să meargă la facultate la Cluj-Napoca şi să studieze ştiinţe educaţionale, psihologie sau asistenţă socială.
Din păcate, povestea de succes a Paulinei este una care nu se întâlneşte prea des în rândurile copiilor care ajung în grija unor instituţii ale statului român. Spre deosebire de centrul de tip familial „Micul Rotterdam” din Constanţa, unde copiii stau în căsuţe câte 2-3 în cameră, iar spaţiul este personalizat şi apropiat de cel dintr-un cămin adevărat, mii de copii din România se află în continuare în instituţii mari, unde nu au acces la seriviciile de care au nevoie (logopedie, terapie, dezvoltare personală, acces la psiholog etc).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *