Copilul, elevul şi studentul tigan Nicolae Gheorghe

 

 

Nicolae Gheorghe s-a născut pe 12 noiembrie 1946, la Roşiorii de Vede (Teleorman), într-o familie de romi sedentari; de mic a simţit că e diferit şi a interiorizat diferenţele dintre “ţigani buni” şi “ţigani răi”, comparaţie pe care o auzea adesea de la mamă. Familia lui Anghel Țiganu, aşa cum i se spunea tatălui – un şofer cunoscut în oraş, care lucra în piaţă – făcea parte din categoria “ţiganilor buni” (Sandu, 2013).
Aveau ce să pună pe masă şi trăiau chiar mai bine decât unele familii de români de pe strada pe care locuiau. Mama, Florica, îi spunea tot timpul fiului să nu vorbească şi să nu se joace cu „ţiganii răi”, cei de la marginea străzii, săraci, murdari, care uneori dormeau pe-o saltea afară. Nicolae ”trebuia să fie curat, bine crescut şi să nu se amestece cu ei” (Sandu, 2013, p. 87).
Într-un interviu televizat, în 2009, Nicolae Gheorghe se amuza când îşi amintea cum mama sa a depus toate eforturile ca el să fugă de eticheta de ţigan (ca un rezultat al fricii faţă de deportările romilor din perioada guvernării Antonescu) şi, ca o ironie, tomai aceasta a fost cariera sa de-o viaţă: “Mama mea nu mă lăsa să mă amestec cu ţiganii lăieţi (aşa le spunea ea ţiganilor de cort), despre care zicea că sunt murdari şi „periculoşi”. Prima spaimă despre ţigani a venit de la mama mea şi mi-a inoculat-o profund, şi acum o trăiesc” (Gheorghe, 2012, p. 302).
Chiar dacă Nicolae era un elev apreciat de profesorii săi, pentru că îi plăcea să citească şi se străduia să înţelegă toate materiile care îi erau predate în clasele primare, nu a scăpat de apelative precum cioară sau ţigan din partea colegilor săi români. Astfel, chiar dacă mama sa depunea eforturi să fie crescut ca român, interzicându-i joaca cu alţi copii romi, eticheta cu care a crescut a fost cea de ţigan (Heinschink, Karoly, 2002).
Când a împlinit nouă ani, împreună cu părinţii şi cele două surori, s-a mutat în Bucureşti;“în noul cartier se juca cu copii români şi, pentru că era cel mai mare dintre ei, devenise lider. La un moment dat, în gaşcă a apărut un copil mai mare care îi spunea ţigan şi, uneori, îl lua la bătaie. Era atât de umilitor, încât Nicolae ar fi făcut orice să nu se mai întâlnească cu el” (Sandu, 2013, p 87-88).
Copilăria lui Nicolae Gheorghe a fost astfel caracterizată de dorinţa acestuia de a scăpa de povara etichetei de ţigan (Heinschink, Karoly, 2002). După ce a terminat gimaziul, s-a înscris la liceul militar în Câmpulung Moldovenesc, contrar sfaturilor primite de la părinţii săi: acolo, colegii l-au poreclit „africanul”. Nicolae învăţa mai repede decât ceilalţi şi după două luni a devenit asistentul comandantului de pluton şi printre cei mai buni membri ai Uniunii Tineretului Comunist. Era un adolescent ataşat de doctrina marxistă, de ideea „omului nou”, altruist, muncitor, dornic să-şi sacrifice viaţa pentru cauza binelui comun. Ideea universalistă a unei lumi egale era şi o eliberare parţială de eticheta de „ţigan”, care continua să-l frământe (Sandu, 2013).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *