O poveste cu ţigani aşa cum rar vedem: ultimii căldărari din şatra lui Nicolae, renumiţi în ţară pentru cazanele de ţuică

 

„Meseria nu mai este brăţară de aur“, spune cu tristeţe Gheorghe Mihai (80 de ani), zis Nicolae, unul dintre ultimii romi căldărari din Mehedinţi. Puţini mai sunt interesaţi să cumpere acum obiectele din aramă sau cupru confecţionate de el, preferându-le pe cele din magazine.
Ani la rândul, romii din şatra lui Nicolae au făcut cazane de ţuică, tigăi, căldări, grătare, pe care le-au vândut în toată ţara, în peregrinări care ţineau vara întreagă. Se aşezau câteva săptămâni în fiecare sat mai înstărit, luau comenzi şi nu plecau până nu umpleau gospodăriile de cazane de ţuică şi găleţi din aluminiu sau cupru sau până nu le reparau pe cele făcute în anii trecuţi. Călătoreau prin ţară, folosind căruţe cu cai ori măgari, în care îşi urcau familia, cortul şi uneltele de lucru. Îşi aşezau corturile în anumite locuri, la intrarea şi ieşirea din sate, de obicei în jurul fântânilor. În unele sate aveau oamenii lor, care le puneau la dispoziţie suprafaţa de teren necesară, pentru şatră.
Tatăl său, Ristea Mihai, a fost bulibaşa din Corlăţel, judeţul Mehedinţi (până în 1989 când a murit) şi avea grijă ca membrii comunităţii pe care o conducea să aibă de muncă. Romii căldărari erau toleraţi în satele pe unde îşi aşezau corturile, dar bulibaşa anunţa autorităţile, pentru mai multă siguranţă. „Tatăl meu avea 20 de corturi, le dădea la oameni de lucru pe unde găsea. El avea grijă să vorbească cu şeful de post, la primărie. Nimeni nu făcea vreun rău, puneam corturile la marginea satului. Oamenii căutau obiectele noastre, nu era ca acum, cu fabricile astea. Atunci totul se făcea manual, făceam la oameni linguri, furculiţe. Nu era inox, le făceam din aluminiu, iar căldările le făceam din aramă, dar şi din tablă de fier. Oamenii ne dădeau în schimb găini, porci, ce aveau prin bătătură“, povesteşte Gheorghe Mihai. SUPRAVIEŢUITOR AL HOLOCAUSTULUI Bătrânul căldărar este unul dintre supravieţuitorii Holocaustului romilor. Nu îşi aminteşte foarte multe lucruri din lagărul transnistrean, fiindcă era foarte mic atunci când, împreună cu părinţii şi fraţii săi, a ajuns în valea Bugului, unde au rămas trei ani. Datele oficiale spun că, alături de el, Mareşalul Antonescu a deportat alte 25.000 de persoane de etnie romă, dintre care şi-au pierdut viaţa 11.000, majoritatea copii. S-au întors din lagăr în 1944 şi uşor-uşor şi-au reluat activitatea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *