Pocalul ţiganului aristocrat

 

Ţiganii cortorari reprezintă singura comunitate de rromi a cărei avere este înmagazinată într-un pahar vechi din argint. În România sunt doar câteva „pocale nobile“. Ţiganii le păstrează la români, din motive de siguranţă. Valoarea unor astfel de pocale oscilează între 100.000 şi un milion de euro.
Lăsate moştenire din generaţie în generaţie pe linie paternă, pocalele înseamnă pentru ţiganii cortorari (căldărari) tot ce au mai de preţ pe lume. Din poveştile unora s-ar părea că acestea erau date cadou ţiganilor robi care munceau de generaţii întregi pe moşiile grofilor.
Obiectul, pus „la păstrare” Cum alte bunuri nu puteau acumula, pocalele deveneau astfel singurele obiecte de preţ ce puteau fi transmise urmaşilor. Chiar dacă valoarea în sine a unui astfel de pocal ar fi relativă, destinul său influenţează decisiv destinul familiei de ţigani care-l stăpâneşte. În comuna Arpaşu de Jos, judeţul Sibiu, sunt 12 familii de ţigani cortorari. Familia compusă din Constantin Bancu (38 de ani), poreclit Uto, şi Căldăraru Elisabeta (36 de ani), poreclită Tuţa, este una dintre cele mai respectate din comunitate. Muncesc din zori şi până-n seară, au o casă uriaşă, grajduri cu animale, tractor, maşină şi un băiat căsătorit deja de şase ani. Şi, bineînţeles, au un pahar pe care nu mulţi au avut norocul să-l vadă. În sufrageria largă, de puteai întoarce calul cu căruţă cu tot, după îndelungi tratative, „Uto” vine de undeva din sat cu un colet ascuns sub cojoc. Înfăşat ca un prunc într-o cămaşă groasă din bumbac, paharul, comoara familiei Bancu, a fost scos şi aşezat pe masă. „Oamenii străini care au văzut acest pahar pot fi număraţi pe degetele de la o mână. Tradiţia nu prea ne dă voie să-l arătăm. El trebuie să stea la păstrare şi în permanenţă în jurul nostru”, spune „Uto” cu mândrie. Un presupus pocal dacic Paharul lui „Uto” este din argint masiv, sub forma unei frapiere mai mici, îndoit puţin la bază şi are gravată o stemă pe care scrie „COMES.GABRIEL DE PEREN.665″. „Tuţa”, soţia lui Uto, crede că paharul lor datează încă din timpul dacilor. „Pot spune în proporţie de 80% că al nostru este din timpul dacilor. Aţi văzut că pe el scrie anul 665 era noastră. Am văzut prin reviste şi prin cărţile de istorie pahare dacice care arată ca formă exact ca ăsta”. Cel care-şi vinde paharul din rândul căldărarilor este renegat şi exclus din comunitate până la sfârşitul zilelor. Ba chiar două-trei generaţii după el suportă acelaşi tratament, indiferent dacă tot el sau copiii lui cumpără între timp un alt pocal. Ţiganii nu acordă circumstanţe atenuante nici celui care vinde din cauza unor mari necazuri, nici celui care vinde din sminteală.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *