Minunea de la Iazu, satul în care ţiganii îşi trimit copiii să descopere Universul

 

Într-o comunitate de romi din judeţul Dâmboviţa, numărul copiilor care vin la grădiniţă creşte de la an la an, iar abandonul şcolar a fost redus aproape la zero. Este o poveste fascinantă despre ambiţie şi speranţă, în care o mână de oameni săraci se străduiesc să spargă toate prejudecăţile construite pe seama lor.

Suntem pe 14 septembrie 2015 şi o dimineaţă blândă se întinde peste jumătatea de nord a Câmpiei Române. Toamna pare încă departe. E prima zi de şcoală şi pe marginea şoselelor sunt grupuri de copii care înaintează grăbiţi, însufleţind satele răzleţite pe câmpuri. La Iazu, o aşezare de peste 3.000 de locuitori, cu toţii de etnie romă, zorile s-au ivit într-o hărmălaie generală. Oamenii s-au strigat mai întâi peste garduri, îndemnându-se unii pe alţii, apoi au năvălit pe uliţi cu copiii târâş, trăgându-i de mână sau cărându-i în spinare ca pe nişte saci cu cartofi. Strada principală s-a umplut de lume şi a devenit agitată ca un bulevard de metropolă. Nimeni n-a mai rămas prin curţi. Babele au ieşit şi ele la porţi, iar bărbaţii vin în urma muierilor, înaintând cu acea hotărâre specifică oamenilor care au de rezolvat treburi importante. Ajunşi în mijlocul satului, unde se află grădiniţa şi o şcoală cu clase primare, oamenii nu mai au răbdare şi încep să strige din drum, anunţându-şi sosirea: „Domn director! Domn director, ieşiţi afară că noi am venit cu copiii!“. Directorul Gheorghe Ion, învăţător vechi, cu părul alb pe la tâmple, nu se pierde cu firea în faţa acestei mulţimi care invadează curtea. Afară, pe iarbă, sunt instalate mese una lângă alta şi ţiganii (nu e nimic peiorativ în cuvântul acesta!) se aşază la coadă ca să-şi înscrie copiii la grădiniţă. E o imagine rară pentru comunităţile defavorizate din România, indiferent de etnia locuitorilor care le populează. Sărăcia şi ignoranţa părinţilor îi ţin pe copii departe de educaţie, iar statul n-are nicio strategie eficientă prin care să combată această catastrofă care se agravează de la an la an. Avem una dintre cele mai mari rate ale abandonului şcolar din Europa (18%) şi suntem ţara care investeşte cel mai puţin în educaţia preşcolară din toată Uniunea Europeană (0,35% din PIB). Între cele două statistici există o legătură directă: lipsa educaţiei preşcolare este una dintre principalele cauze ale ina
daptării care provoacă ulterior abandonul. DE LA 30 LA 180 În vidul lăsat de incompetenţa autorităţilor, tot mai multe fundaţii independente, sprijinite de donaţii şi de finanţări externe, se zbat să reducă proporţiile dezastrului. Romii din Iazu au profitat de acest ajutor. La începutul anilor 2000, Fundaţia pentru Dezvoltarea Popoarelor le-a construit o grădiniţă şi le-a oferit copiilor o masă pe zi. Apoi, începând cu 2014, Asociaţia OvidiuRo a demarat, la Iazu, programul „Fiecare copil în grădiniţă“, prin care familiile sărace primesc în fiecare lună bonuri valorice, dar numai pe baza tabelelor de prezenţă care atestă că şi-au adus copiii la ore. Înainte ca toate acestea să existe, grădiniţa din Iazu era frecventată de mai puţin de 30 de copii. Acum sunt peste 180 care îi calcă pragul în fiecare zi! Ademeniţi de programele fundaţiilor, romii din Iazu s-au conformat, la început, cu inima îndoită. Şi-au dus copiii la grădiniţă şi i-au văzut întorcându-se mai luminaţi la faţă şi povestind tot felul de lucruri. A început să le placă şi lor. Postura aceasta de părinţi care îşi trimit copiii să înveţe i-a făcut să se simtă mai importanţi şi a adus o brumă de sens în universul lor guvernat de neajunsuri. E prima zi de şcoală şi s-au adunat cu toţii grămadă să asculte discursul înduioşător al directorului, care le vorbeşte de parcă le-ar spune un basm: „Oameni buni, vă mulţumim că aţi răspuns chemării pe care v-a făcut-o şcoala în acest început de an. Iată, pornim cu entuziasm într-o nouă aventură în care actorii sunt copiii, părinţii şi profesorii deopotrivă“. Ţiganii ascultă şi nici nu crâcnesc. Doar ridică din sprâncene unii către alţii, nevenindu-le să creadă că tocmai ei, aşa amărâţi cum sunt, au ajuns actori într-o aventură. MĂRIA SA, MARININEL.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *