Acasă la regii romi

 

Într-o comună românească, foştii negustori ambulanţi s-au îmbogăţit peste noapte, înlocuind căruţele cu coviltir cu vile.
Cu mâinile împreunate pe pântecul opulent şi o pălărie de paie îndesată pe cap ca o coroană, un domn bătrân, pe nume Paraschiv, stătea sprijinit de spătarul băncii, contemplându-şi domeniul. Era o privelişte surprinzătoare pentru România rurală. De o parte şi de alta a străzii principale şi chiar pe uliţele laterale nepavate se ridicau vile neverosimile. Faţadele erau împodobite alandala cu balcoane şi stâlpi. Acoperişurile semănau cu nişte coifuri de petrecere, cu turnuleţe, turnuri şi cupole. BMW-uri şi Mercedesuri elegante patrulau pe străzi. Chiar atunci, şoferul unui camion încărcat cu porci apăsa pe frâne ca să se holbeze. Paraschiv zâmbi. Acesta era locul lui de baştină: comuna Buzescu, locul apariţiei celui mai rar fenomen demografic al Europei – romii bogaţi.
Paraschiv nu foloseşte cuvântul „romi“, numele corect şi respectabil al grupului său etnic, care înseamnă „oameni“ în limba romani. În schimb, el şi majoritatea vecinilor săi se referă fără jenă la ei înşişi ca fiind ţigani, vechiul nume peiorativ cu care au crescut, o etichetă folosită încă de mulţi nonromi din ţara lui, sinonimă cu cerşetor, hoţ, parazit şi alte cuvinte urâte. Cu mâinile împreunate pe pântecul opulent şi o pălărie de paie îndesată pe cap ca o coroană, un domn bătrân, pe nume Paraschiv, stătea sprijinit de spătarul băncii, contemplându-şi domeniul. Era o privelişte surprinzătoare pentru România rurală. De o parte şi de alta a străzii principale şi chiar pe uliţele laterale nepavate se ridicau vile neverosimile. Faţadele erau împodobite alandala cu balcoane şi stâlpi. Acoperişurile semănau cu nişte coifuri de petrecere, cu turnuleţe, turnuri şi cupole. BMW-uri şi Mercedesuri elegante patrulau pe străzi. Chiar atunci, şoferul unui camion încărcat cu porci apăsa pe frâne ca să se holbeze. Paraschiv zâmbi. Acesta era locul lui de baştină: comuna Buzescu, locul apariţiei celui mai rar fenomen demografic al Europei – romii bogaţi.
Paraschiv nu foloseşte cuvântul „romi“, numele corect şi respectabil al grupului său etnic, care înseamnă „oameni“ în limba romani. În schimb, el şi majoritatea vecinilor săi se referă fără jenă la ei înşişi ca fiind ţigani, vechiul nume peiorativ cu care au crescut, o etichetă folosită încă de mulţi nonromi din ţara lui, sinonimă cu cerşetor, hoţ, parazit şi alte cuvinte urâte.
„Am construit una dintre primele vile în 1996“ – a spus Paraschiv, arătând din cap spre casa lui tip vilă, o enormitate fantezistă placată în marmură albă şi cenuşie, cu balcoane la fiecare colţ. Numele copiilor săi, Luigi şi Petu, sunt inscripţionate în vârful unui turn acoperit cu tablă. „Fiii mei vor să dărâme casa şi să construiască un alt model; spun că asta nu mai e la modă.“ Paraschiv ridică din umeri. „Dacă fiii mei vor, atunci bine.“
Cu două etaje, vila lui Paraschiv este modestă. Palatele uriaşe cu cinci etaje susţinute de coloane se înmulţesc în capătul sudic al comunei, cartierul romilor. Să-i spunem stil monumental. Mai există şi cele cu aspect de sediu de corporaţie, cu pereţi curbaţi din geamuri reflectorizante; castelul nobiliar, cu metereze şi balcoane viu colorate aşezate ca lojile de operă; şi vila elveţiană, cu acoperiş înalt şi ascuţit şi pitici pe verandă. Este o arhitectură ţipătoare, neinhibată, evident pe gustul noilor îmbogăţiţi. În total, au răsărit cam o sută de vile ale romilor într-o comună, altminteri mohorâtă, cu 5.000 de locuitori, situată la vreo 80 de kilometri sud-vest de capitala Bucureşti. Cam o treime dintre locuitori sunt romi, nu toţi bogaţi, dar suficient pentru a face din comună o etalare stranie şi convingătoare a mândriei etnice.
Expresia „romi bogaţi“ pare greşeală de tipar, o glumă ieftină. Pentru mulţi dintre cei două milioane de romi estimaţi din România, adică în jur de 10% din populaţie, viaţa este sărăcăcioasă şi grea, comunităţile lor fiind înghesuite în mahalale mizere sau în barăci de carton la marginea oraşelor. |mpart aceeaşi soartă cu romii din toată Europa de Est, unde aceşti oameni cândva seminomazi sunt o clasă inferioară dispreţuită, care atrage atenţia prin sărăcie, lipsă de educaţie şi izolare recalcitrantă.
Pentru mulţi gadje, cuvântul romani pentru străini, casele somptuoase ale romilor din Buzescu reprezintă o ostentaţie, o etalare a unei bogăţii nemeritate. Elita romă însă pare nepreocupată de impresionarea străinilor. Localnicii arată că nu vor ca străinii să se oprească, să pună întrebări şi săfacă fotografii. Pleacă, pleacă – îmi strigau copiii. Adulţii se încruntau sau îmi întorceau spatele când mă apropiam. „Locurile astea nu sunt pentru voi“ – mi-a spus Gelu Duminică, sociolog rom, referindu-se la oricine nu e rom. Vilele sunt construite doar pentru ochii localnicilor – a spus Duminică –, un mod de a se făli cu bogăţia şi statutul în interiorul comunităţii rome.
?i de unde vine averea? Romii locali răspund pur şi simplu „comerţul cu metale“. Romii din Buzescu sunt în cea mai mare parte căldărari – un grup asociat în mod tradiţional cu prelucrarea metalelor. La începutul anilor ’90, familiile din Buzescu mai călătoreau prin ţară cu căruţele trase de cai, oprindu-se în oraşe ca să vândă cazane de cupru pentru fabricarea ţuicii, rachiu din fructe. A fost o afacere profitabilă pentru cei mai buni meşteşugari, ca Paraschiv, un cazan vânzându-se pentru sute de dolari. Autorităţile comuniste însă urmăreau îndeaproape activităţile romilor, iar familiile cele mai bogate au avut grijă să nu atragă atenţia.
După căderea regimului comunist, în 1989, instinctul antreprenorial al căldărarilor s-a dezlănţuit. Fabricanţii de cazane şi fiii lor s-au răspândit în toatăRomânia şi în restul Europei de Est, golind fabricile abandonate – uneori ilegal – de argint, cupru, aluminiu, oţel şi alte deşeuri valoroase. Speculând pe piaţa bunurilor, unii romi din Buzescu au cules profituri substanţiale. Marin Nicolae, fost făcător de cazane, spune: „După revoluţie, până şi un prost putea construi cinci vile cumpărând şi vânzând metale.“
Timp de o săptămână, m-am plimbat încoace şi-ncolo pe străzile din Buzescu, încercând să intru în vile. Fotografii Karla Gachet şi Ivan Kashinsky pregătiseră terenul, trăind în cartierul romilor sau prin preajmă timp de două luni, obţinând acces în câteva case doar după o insistenţă îndelungată. }inând în mână fotografii pe care Karla şi Ivan le făcuseră celor din casele mari, stăteam în faţa porţilor, făcând apel la curiozitatea şi vanitatea proprietarilor. Uneori reuşeam.
Uşile din faţă se deschideau spre întinderi strălucitoare de marmură, tavane din care atârnau candelabre şi, asemenea elementului principal al unui decor, o scară imensă, ca în Pe aripile vântului, care ducea spre dormitoare ticsite cu jucării. Totuşi majoritatea camerelor arătau complet nelocuite. |n vile cu 12 sau mai multe camere, adesea singurii locatari erau bunicii şi câţiva copii mici, iar aceştia stăteau mai mult în camerele din spate şi mâncau în bucătărie. Părinţii şi băieţii mai mari erau plecaţi cu afaceri, întorcându-se de obicei la sărbători, botezuri şi înmormântări. Vilele fuseseră construite în mare parte ca săli de expoziţie care să fie umplute cu mândrie şi admiraţie.
O altă surpriză era că, în spatele faţadelor ostentative, obiceiurile statornicite în timp s-au păstrat neatinse. La casa lui Victor Filişan, unde acesta mi-a oferit băutura preferată a localnicilor, Jack Daniel’s cu Red Bull, am cerut să merg la toaletă. Nu m-a condus la baia echipată cu jacuzzi din interior, ci la o latrină din fundul curţii, cea pe care o foloseau el şi soţia lui. Din motive de puritate rituală, mulţi romi, îndeosebi cei în vârstă, nu gătesc şi nu folosesc toaleta sub acelaşi acoperiş. |n alte case, am văzut neveste adolescente servindu-le masa unor soţi adolescenţi. Căsătoriile aranjate între copii de doar 13 ani rămân obişnuite în rândul familiilor bogate din comună.
Nici trecutul nomad al comunităţii nu părea prea departe. Era o comună neliniştită. Familiile plecau mereu – spre Spania, Franţa, Bucureşti. Bătrânii îşi aminteau pe la colţuri de vremurile lor de călătorie, nostalgici după diversitate şi aventură. Bârfeau şi despre destine schimbătoare, dând vina pe o ruletămânuită de gagii(străini) pentru falimentarea unor familii. Pe fiecare stradă, oamenii construiau case noi sau demolau altele vechi pentru a ridica vile mai mari şi mai îndrăzneţe, cum aveau de gând fiii lui Paraschiv. Nimic nu părea permanent, în afară de legăturile de familie.
„Suntem cei mai civilizaţi ţigani din România – mi s-a lăudat un bărbat pe nume Florin. Dacă vedem ceva frumos, vrem ceva şi mai frumos.“ Când am repetat acest lucru unei văduve, Rada, care locuise odată într-o vilă, dar acum îşi trăieşte ultimii ani într-o căsuţă prăfuită, unde găinile intră şi ies pe uşa bucătăriei, s-a uitat la mine, parcă gândind „gadjo prost“, şi a zis: „Oricât de înaltă ai face casa, toată lumea sfârşeşte în mormânt.“

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *