Nu poţi să devii rom, la fel cum nu poţi deveni chinez, oricât de mult ai crede că eşti acceptat şi oricât de mult ai vorbi limba. Mai întâi şi mai întâi a trebuit să devin ţigan de onoare, iar asta nu se poate decât prin bluf. De mic am învăţat ţigăneşte, romanès. Am mers pe la ei cu un carnet şi un pix şi-i întrebam, insistând încăpăţânat: Cum ziceţi voi la aia, la aia? Raţă =papěn; pâine: manrò; câţi ani ai? = kîki băşt si tu? etc. Gelem, gelem lungane dromenţa.
De aceea spun ţigan, în acest articol, iar nu corectul politic rom sau rrom. Opereta lui Strauss se numeşte Voievodul ţiganilor ( Der Zigeunerbaron – orig.) şi nu al romilor, iar noi mâncăm muşchi ţigănesc, nu muşchi rrom.
Să începem. A trebuit mai întâi a trebuit să devin ţigan de onoare. Asta nu se poate decât prin bluf. Adolescent în Buzău, în vremea lui Ceauşescu, l-am întâlnit pe cel care avea să mă iniţieze, gangsterul Păpădie, care domina cartierul central. Era susţinut cu un certificat medical de nebun clinic eliberat o doamnă doctoriţă, care îl pusese să mă schilodească pentru că umblam cu nepoata ei. Păpădie nu mi-a spart dinţii din faţă, ci doar mi-a zis: „Dom’ Dănuţ, m-ai bătut la şah, dar tu ştii să mergi cu motocicleta pe gheaţă? Ha?” Eu am spus că da, devenind astfel ţigan de onoare.
Să vedem scena. E iarnă, iar Păpădie aduce motocicleta în vârful pantei lucitoare, bănuindu-mă pe bună dreptate că nu urcasem niciodată pe aşa monstru cu coarne. Iar toată ţigănimea face deja pariuri dacă am să rămân schilod pe viaţă. Deodată Păpădie anunţă grav că se anulează cursa, pentru că motocicleta nu are benzină.
Eram deja urcat în şa, pregătit să mă schilodesc din mândrie, întâia oară pe o motocicletă, în vârful unei pante de gheaţă, stomacul strâns, însă Păpădie a ştiut, prin flerul lui de marginal asocial, că aveam poate stofă de salvat.
