Shadow

Norocul ţiganului

 

La 1 iulie 1798, Stan, ţigan al mănăstirii Mislea, este tras la judecată pentru păcatul de a se fi îndrăgostit de Smaranda, fiica unuia Ion turcul, curelar din mahalaua Creţuleşti, Bucureşti. „Holtei curat la chip şi la haine, cu slujbă deosebită“, Stan este acuzat că n-a menţionat statutul său de rob ţigan atunci cînd a întîlnit-o pe Smaranda, lăsînd-o să creadă că este om liber, încurajînd-o să păşească în jocul dragostei. Crescut la mănăstirea Mislea, prin grija egumenului Neofit, Stan ţiganul iese din anonimatul statutului social, datorită inteligenţei sale. Egumenul Neofit îl ia pe Stan „în casă“, îl creşte, îl spală, îl dă la şcoală, îl „învaţă carte grecească şi limbă“ (este vorba de limba română). Cînd egumenul Neofit se mută la mănăstirea Sărindar, Stan îl urmează, fiind de folos egumenului şi mai ales mănăstirii, prin ştiinţa sa de carte. Egumenul îl încurajează în liubovul dragostei, deşi ştie că este ilegal, ba chiar îi promite că, după cununia cu Smaranda, o să-l „ierte“ (de robie), o să le boteze copiii, o să… Bineînţeles că suntem tentaţi să credem că egumenul Neofit a făcut toate aceste gesturi din raţiuni afective, fiind un fel de părinte pentru robul ţigan, ajutîndu-l să crească şi oferindu-i sursele economice necesare unei educaţii.
La 1798, după Pravilniceasca Condică (tipărită la 1780) căsătoria dintre un rob şi o femeie slobodă este interzisă. Există şi o portiţă de eludare a legii care presupune fie răscumpărarea robului, fie robirea slobodului. Mai trebuie adăugat că odraslele născute din astfel de legături, considerate „impure“, urmau „norocul“ mamei, cum paradoxal se exprimă scrierea legislativă. Pînă la urmă , poate fi socotit un „noroc“ să te naşti om liber…
Ca atare, egumenul Neofit şi-a dat acordul, din raţiuni economice: „gîndind că cu vremea o va putea cîştiga pe fată“. Şi dacă ar fi „cîştigat-o“ pe fată, ar fi mărit numărul robilor ţigani ai mănăstirii cu fiecare copil născut.
Astfel de situaţii sunt destul de des întîlnite pînă la mijlocul secolului al XIX-lea şi pînă la lungul proces de dezrobire a ţiganilor. Robi domneşti, mănăstireşti sau boiereşti, ţiganii sunt consideraţi fiinţe inferioare, dependente de un stăpîn. Stăpînul le ordonează viaţa, hotărînd asupra alimentaţiei, muncii, căsătoriei, locuinţei, chiar şi a creştinării, sau dacă vor fi vînduţi sau păstraţi. Nici o decizie privind viaţa lor nu le aparţine. Viaţa lor depinde, aşadar, de viaţa stăpînului lor, de starea materială a aceastuia şi mai ales de caracterul acestuia. Unii dintre ei o duc uneori mai bine decît ţăranii de prin satele boiereşti. Sălaşele de ţigani sunt, de fapt, o investiţie economică, pentru orice stăpîn. Un rob îşi sporeşte valoarea dacă este sănătos şi are o meserie. Conacul boieresc, curtea domnească, mănăstirea funcţionează ca nişte entităţi autonome care încercă să se gospodărească singure, asigurîndu-şi forţa de muncă „calificată“ necesară supravieţuirii. Potcovari, bucătari, lăutari, fierari, rîndaşi, vieri, vizitii, uneori dieci, slugi în casă, doici, croitorese, spălătorese, chelărese sunt doar cîteva dintre slujbele necesare pentru orice tip de gospodărie. Robii ţigani sunt dirijaţi către aceste activităţi, primind în schimb hrană, îmbrăcăminte şi un acoperiş.
Stan, ţiganul mănăstirii Mislea, este „beneficiarul“ unei astfel de strategii economice, necesară pentru buna administrare a unei gospodării pe termen lung. Tovarăşii lui de robie, ceilalţi ţigani mănăstireşti, nu sunt la fel de norocoşi, trăind mult mai rău decît ţiganii boiereşti, dacă ar fi să fac o clasificare „pozitivă“ în interiorul mizeriei cotidiene. Mai departe: se pare că Stan s-a născut sub o stea norocoasă. Să revenim la poveste: reclamat de Ion curelarul că i-a măglisit fata şi s-a cununat cu ea fără să-i spună că este ţigan.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *