Cîte ceva despre milă, dragoste, oameni şi cartofi

 

Cum spuneam, ingredientele esenţiale ale unei melodrame, cu o damzelă fragilă în nevoie de salvare şi un ofiţer gata să îndeplinească această misiune, deşi nu dragoste îi stîrneş­te damzela, ci milă. Iar Simon McBurney păstrează din roman rama narativă – povestea îi e spusă „autorului“, în pragul următorului război, de un Hofmiller deja la vîrsta a doua, decorat pe frontul Primului Război, a cărui povestire declanşează „reenact­menturi“, retrăiri ale scenelor din trecut, inclusiv povestite înăuntrul povestirii principale. Asta presupune un spectacol coral şi de trupă, cu cei şapte actori jucînd roluri multiple (cu excepţia lui Laurenz Laufenberg în Hofmiller cel tînăr) într-un ritm absolut incredibil de precis, coordonat şi profund colaborativ (în care, de exemplu, răbufnirile de furie sau frustrare ale lui Edith sînt sincronizate între actriţa care o joacă pe Edith mimînd vorbirea şi cea care vorbeşte cu adevărat). Decorul este extrem de simplu: o vitrină în fundal (care se deplasează), funcţionînd ca dispozitiv muzeal sau ca vagon al trenului cu care pleacă Hofmiller, o masă fixă, în dreapta scenei (unde maturul Hofmiller îşi împărtăşeşte istoria de tinereţe), una mobilă, supraînălţată, adeseori folosită ca platformă pentru deplasarea lui Edith. Pe fundal, periodic, proiecţii de imagini de arhivă de început de secol (dar şi fotografia de familie ad-hoc a clanului Kekesfalva împreună cu Anton).
Simplitatea decorului şi dinamica de roluri a actorilor (împreună cu un „scenariu“ sonor atent construit* şi care include transferurile de partitură între performeri) fac posibilă structura epică a spectacolului şi salturile majore în timp şi spaţiu. Pentru că, dincolo de evoluţia dependenţei şi a dorin­ţei erotice ale lui Edith faţă de Hofmiller, cărora el se simte responsabil să le răspundă, din milă (vom reveni), un tip similar de relaţie, de dinamică de gen ni se arată a fi fost reprodus şi între bătrînul Kekesfalva şi mama lui Edith şi între venerabilul doctor Condor şi soţia lui oarbă: una bazată pe ceea ce Condor îi explică lui Hofmiller ca fiind acea formă de milă „care contează“: „cea nesentimentală, ci creativă“, „care se recunoaşte pe sine şi e hotărîtă să reziste pînă la capăt, cu răbdare şi îndurare“. Nu „mila slabă şi sentimentală, nerăbdarea inimii de a scăpa cît mai repede de emoţia dureroasă născută la vederea nefericirii altuia“, ci mila „care te face responsabil de viaţa celuilalt“. Întîmplător, „celălalt“ în acest caz este, în spectacol ca şi în romanul lui Zweig, femeie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *