Blestemații | Despre cei născuți un pic mai colorați decât cere standardul de român de treab

Am chef să nu mai știu. Sunt extenuat și senzația e atât de ciudată că vreau cumva să dispară nu numai gândurile mele, dar să dispar și eu.  Tata a adormit, în sfârșit, după ce a încercat să spargă cu un topor ușa în spatele căreia se baricadase mama. E în starea lui naturală, frânt de beat, e toamnă și cel puțin trei-patru luni o să aibă îndeajuns de multă băutură încât coșmarul ăsta să tot dureze. Mama o să se răzbune crunt de dimineață, o să-l facă să se simtă un nimic și lui o să-i fie rușine de mine, căci mi-a învinețit fața în furia lui alcoolică. Apoi o să bea din nou și o să redevină animalul pe care m-am chinuit să-l opresc să îmi omoare mama. Și vreau să plec. Sunt atât de obosit să fiu tamponul între ei încât am chef să fug de acasă și să mă pierd de ei și de mine. Dar îmi e frică pentru mama și nu mi-aș putea ierta niciodată dacă ar reuși să o ucidă. Și mă simt blestemat. Blestemat să fiu tot timpul între. Între țigancă și român.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *