Profesorii din școala românească pentru care n-a contat că sunt rom

În clasa a opta eram decis să dau la şcoala complementară. Vedeam nevoile din jurul meu, ceilalţi trei fraţi ai mei care deja munceau şi credeam că pot ajuta dacă învăţ o meserie. Nu discutasem cu mama despre asta, fiind sigur că mă voi duce să mă înscriu singur, ceea ce îmi va oferi libertatea necesară pentru a-mi pune planul în practică. Ca un făcut, mama s-a învoit într-o zi, a venit acasă şi-a zis „Hai să ne înscriem la liceu” . „Upsss!” , mi-am spus, „şi cum îi zic mamei?!”.Duminica, când echipele de fotbal Oţelul sau Dunărea jucau acasă, mergeam să vândă seminţe la meci. Făceam nişte bani în plus, care erau cheltuiți pe educaţia copiilor. După 1990, vremurile s-au schimbat iar. Pe principiul „ultimul venit, primul plecat”, mama şi-a pierdut locul de muncă, ca femeie de serviciu la Liceul de Marină. Cum era greu să te angajezi în acele vremuri, mai ales pentru o femeie fără carte, romă şi la 50 de ani, mama a devenit „sămânţăreasă” full-time. După 30 de ani de muncă, în aşteptarea pensiei, a vândut seminţe zece ani, dacă nu mai bine, în parcul auto al Combinatului Siderurgic de la Galaţi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *