Am rămas cu gura căscată

Am rămas cu gura căscată

Nu e plăcut să rămâi cu gura căscată. Când mi s-a întâmplat prima oară, eram la ”Palatul de argint” al Regelui Cioabă, de la Sibiu, așteptând că plec cu Majestatea Sa la Congresul Mondial al Romilor care avea loc în Cehia, la Brâno. Regele plecase la bancă și am rămas singur într-un fel de bucătărie de la subsol când, ce să vezi, a intrat un tânăr rom, în blugi, adidași și geacă de piele.
– Sunt Majestatea Sa Imperială Prințul Iulian al II-lea, mi-a zis tânărul, întinzându-mi mâna.
Recunosc că am rămas cu gura căscată, neștiind ce să spun. Cum ar fi fost să zic:
– Sunt Gheorghe Smeoreanu, supusul Majestății Voastre?
Am ieșit ca vijelia din bucătărie și, o dată ajuns în curte, m-am aplecat ca și cum mi s-ar fi făcut rău și am râs, am râs câteva minute de îmi dădeau lacrimile.
De atunci, nu îmi mai aduc aminte să fi rămas cu gura căscată.
Totuși, fără cuvinte am rămas în fața unor texte pe care le-am salvat și pe care vă rog insistent să le citiți în continuare, iar dapă nu veți rămâne cu gura căscată, chiar să le comentați.
Primul text este din romanul ”Crimă și pedeapsă”, apărut în 1860, de F.M. Dostoieveski. Personajul principal, Rascolnicov, are o viziune apropiată de ceea ce se întâmplă în zilele noastre:
”Raskolnikov zăcu în spital pînă la sfîrşitul postului şi săptămână luminata. Aproape întremat, îşi aminti de visurile lui pe când zăcuse cu febră mare şi în delir. I se părea mereu că lumea întreagă este osîndită să căda victimă unei ciume înfiorătoare, nemaiauzită şi nemaivăzută, venind dinstrăfundurile Asiei spre Europa. Trebuia să piară toţi, în afară de cîţiva aleşi.
Apăruseră nişte trichine noi, nişte vietăţi microscopice, care pătrundeau în corpul omului. Acestea erau, de fapt, nişte spirite înzestrate cu raţiune şi voinţă. Oamenii în corpul cărora pătrundeau turbau şi-şi pierdeau minţile. Dar niciodată, niciodată oamenii nu s-au considerat atât de inteligenţi şi atât de siguri de adevărul lor ca cei atinşi de boala. Li se părea că niciodată n-au existat verdicte, deducţii ştiinţifice, convingeri morale şi credinţe mai neclintite ca ale lor. Sate întregi, oraşe întregi, popoare întregi se molipseau şi cădeau prada nebuniei. Toţi erau agitaţi şi nu se înţelegeau între ei; fiecare credea că el singur cunoaşte adevărul şi se chinuia, uitîndu-se la ceilalţi, se bătea cu pumnul în piept, plîngea şi-şi frîngea mîinile. Oamnii nu mai ştiau să judece ce este bine şi ce este rău. Nu ştiau pe cine şă condamne şi pe cine să achite.
Se omorau între ei într-o furie absurda. Se adunau în armate, dar armatele acestea, pornind în campanie, începeau să se destrame, rândurile se desfăceau, ostaşii se năpusteau unii împotriva celorlalţi, se împungeau, se tăiau, se sfîrtecau şi se mîncau între ei. în oraşe, zile întregi suna clopotul de alarmă; erau chemaţi toţi, dar cine chema şi pentru ce chema nu ştia nimeni, şi toţi erau alarmaţi. Oamenii părăsiseră meşteşugurile cele mai obişnuite, fiindcă fiecare îşi propunea ideile, reformele şi nu puteau să cada la o înţelegere între ei; agricultura era părăsită. Ici-colo, oamenii se adunau grămada, se învoiau să întreprinda o acţiune comună, jurau să nu se mai despartă, dar o clipă după aceea îşi uitau făgăduielile şi începeau imediat cu totul altceva decât ceea ce propuseră, şe învinuiau reciproc, se băteau, se omorau. Casele luau foc, începuse şi foametea. Toţi şi toate se prăpădeau.
Ciuma se întindea, înainta mereu. Din lumea întreagă nu se puteau salva decât cîţiva oameni curaţi la suflet, oameni aleşi, destinaţi să dea naştere unei noi omeniri, şă reînnoiască viaţa, să purifice pămîntul; dar nimeni nu-i lua în seamă nicăieri pe aceşti oameni, nimeni nu le auzea vorba şi glasul.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *