La o statie se suie in autobuz o familie numeroasa de rromi. Ocupa cateva locuri, se mai foiesc, isi arunca vorbe unul altuia, vorbe foarte sonore, fara nicio pavaza. Lumea tace, n-are incotro. Curand urca si un controlor de bilete, ba doi, sa prinda infractorii din doua parti. Suntem luati la intrebari, ne prezentam fiecare documentele. Pe rromi nu-i intreaba nimeni, sunt ocoliti. Nu sunt “integrati”. E mai bine, daca esti controlor, sa nu iti faci de lucru cu ei. Lasa-i sa mearga gratuit, saracii, cum o sa ii pui sa plateasca? Cum o sa-ti plateasca lumina, caldura? Sa-i silesti? Ce, nu ti-e bine? Raman dezintegrati. Doar e tara lor, a lui Peste! A lui Papura Impar!
Sunt la consulatul nostru din Milano, stau de vorba linistit cu consulul pe problemele populatiei romanesti din Italia. La o usa se produce nitica foiala. Doi rromi pretind viza pe pasaport, iar ajutorul de consul incearca sa le demonstreze ca nu au dreptul. Rromii se supara. Au devenit cinci, li s-au alaturat doua femei indarjite cu fuste largi si un barbat tepos. Consulatul staruie in refuz, explica inca o data si inca o data ca cererea n-are temei legal. rromii s-au facut saispe, au umplut holul. Decibelii au crescut simtitor. Consulul se duce in persoana sa discute. E huiduit. Var si eu privirea sa vad ce se intampla; sunt huiduit. Nimeni nu mai iese din consulat! Afara in curte asteapta alti douazeci. Sunt, cum s-ar zice, prizonier! Cu sotie cu tot! Consulul e livid, caci unul din “delegati” il ameninta ca se atinge de fiicele lui intr-o dimineata cand merg la scoala, sau cand vin. N-o sa fie bine. Domnul consul se perpeleste, vorbeste precipitat cu Centrala, la Bucuresti, explica situatia. Framantarea creste. A sosit ora pranzului, dar nici vorba sa putem pleca la masa. Depindem acum de ministerul nostru de Externe. Consulul explica, gesticuleaza, roaga. In fine, soseste si solutia: sa li se dea vize! Sa fie integrati. Vorba aceea, integrarea rromilor, in tanara noastra democratie.
