Copiii ţigani din cătunul Ţâmpoceni, satul Capu Codrului, comuna Păltinoasa, trăiesc într-o sărăcie greu de imaginat, într-o lume murdară, în care săpunul şi apa sunt o raritate. Mulţi dintre copii sunt bolnavi şi au pe corp eczeme şi răni infectate, din cauza igienei precare. Familiile din această zonă uitată de lume trăiesc din alocaţia copiilor sau din ajutorul social, bani cu care cumpără hrană şi reuşesc să-şi plătească curentul electric – cei care pot să tragă câte un fir electric de la vecinii mai înstăriţi. Copiilor le lipsesc hainele, rechizitele, uniformele, cam tot ce au deja mulţi dintre colegii lor de şcoală.
„Măcar să înveţe să scrie şi să citească”
De cele mai multe ori marginalizaţi, arătaţi cu degetul de societate, consideraţi hoţi, chiar şi atunci când nu sunt, condamnaţi pentru orice rău care se produce într-o comunitate, unii dintre ţigani au înţeles că trimiţându-şi copiii la şcoală pot să le schimbe viitorul. Este şi cazul comunităţii de ţigani din cătunul Ţâmpoceni.
„Îi trimitem pe copii la şcoală, după posibilităţi. Avem o şcoală aici, în cătun, unde vine o învăţătoare, care face ore cu copiii din clasele I – IV simultan. Este mai uşor pentru copiii foarte săraci, care abia au un rând de haine. Cei care pot să-şi îmbrace copiii şi le cumpără câteva caiete îi trimit la şcoala din centru, din Capu Codrului. Oricum, măcar să înveţe să scrie şi să citească”, ne-a povestit Paraschiva Solomon, mamă a şase copii.
Tabloul sărăciei
Un tablou cu totul dezolant pe care l-am întâlnit în cătunul Ţâmpoceni a fost cel în care şase copii, cu vârste între 2 şi 13 ani, au ieşit pe prispa casei dărăpănate, unul purtând în mână o minge, singura lui jucărie, o fetiţă, dezbrăcată pe jumătate, cu un biberon legat de gât, o altă fetiţă, murdar îmbrăcată, cu o coroniţă cu fundă roz pe cap, parcă pentru a îndulci puţin sărăcia în care îşi trăieşte copilăria. În curtea casei, unde se mişcau liberi mai mulţi câini, se afla un mic coviltir, semn că au fost şi vremuri când familia Gherman Paulina şi Ghiocel, părinţii copiilor, aveau drept casă căruţa cu coviltir. Când era vreme frumoasă, dormeau unii sub căruţă, pe câteva pături, iar cei mai în vârstă în căruţă.
„Nu este de muncă, unde să se ducă…?”
Copiii familiei Gherman sunt atât de săraci că nici nu ştiu ce să ceară, nu ştiu să spună ce le lipeşte, pentru că le lipseşte totul: hrana, hainele, caietele, rechizitele, în general (trei dintre copii sunt şcolari), jucăriile, dar, în primul rând, produsele de curăţenie.
Dumitriţa are 13 ani şi este fiica cea mare a familiei Gherman. Când părinţii sunt plecaţi la adunat fier vechi sau la muncă prin sat, pentru că în afară de alocaţia copiilor nu le intră nici un venit în casă, ea este „mamă” pentru fraţii mai mici. Cu greu ne-a spus că şi-ar dori câteva haine, caiete pentru şcoală, un ghiozdan, lucruri elementare pentru începutul de an şcolar. Tatăl copiilor are probleme de sănătate şi cu greu mai munceşte prin sat.
„Nu este de muncă, unde să se ducă? Toţi sunt săraci aici. Se mai dă ajutor social, dar nu iau mulţi. Sunt mulţi copii care sunt bolnavi ar avea nevoie de tratament, dar nu au bani pentru a se duce la spital”, ne-a spus Ileana Iancu, în vârstă de 70 de ani, care nici nu mai ştie câte rude are în comunitate, copii, nepoţi, strănepoţi.