În timpul unor fierberi pre-electorale în timp ce făceam şi desfăceam combinaţii cu una dintre multele facţiuni ţigăneşti care se manifestă politic, s-a apropiat de mine un tip mic de statură, cu cioc. S-a recomandat Marian Ghiţă şi a vrut să-mi dea cărţile lui de poezie, mă ştia din scris.
Aripa din interior
Aşa am aflat că tocmai mă cunoscusem cu cel mai mare poet ţigan din România, nu de alta, fiindcă e singurul. Desigur, mai există şi Luminiţa Cioabă, sora monarhului cu palat la Sibiu, dar ea stă în Germania. Asta m-a făcut să mă gândesc la faptul că s-ar putea face o Uniune a Poeţilor ţigani compusă din două filiale, una în ţară şi alta în diaspora. Marian a tipărit două volume de versuri, ”Şoaptele mâinii drepte” şi ”Durematica”, ultimul bilingv, în română şi romani. L-am deschis pe ultimul la întâmplare şi l-am întrebat ce înseamnă ”Jekh împărato/ Saves bisterdem les,/ Akana jekh vrjama thai jekh timpo/ Kana bisterdem vi-l phaba.” Mi-a răspuns cu sinceritate că habar n-are, că e dintr-o familie de ţigani de vatră şi doar bunicii ştiu romanes, poezile i-au fost traduse de o doamnă care chiar se pricepe.
Nu-s critic literar, dar m-am asigurat că versurile lui Marian nu-s librete de manele. Mă aşteptam să citesc ceva cu ”aur şi parai”, ”femei care e perverse” şi ”aproapele îţi întoarce spatele”. Mi-a plăcut, în schimb, cum descrie omuleţul, destul de plastic,în poezia ”Iluzie cu umbre” o călătorie cu metroul: ”m-am înghesuit printre sfârcuri, sâni,/ fond de ten,/ ziare şi înjurături.”
Căutarea personajului
Mi s-a părut interesant să comit un reportaj despre poetul ţigan, aşa că l-am chemat peste două zile la o bere. Apucase să-mi spună că e din Craiova şi am avut un declic, că o să-mi spună cum a făcut parte din cine ştie ce clan ţigănesc de acolo, că a fost prieten intim cu interlopul asasinat Caiac sau că a ciordit, în tinereţe, portofele în cartierul Faţa Luncii sau în Craioviţa. Am aflat că nu a fost nici măcar proxenet. Despre Caiac, Esop şi alte glorii locale nu ştie prea multe, cât a fost puşti părinţii nu îl lăsau să se amestece cu ăştia. Cât a stat în capitala Olteniei a locuit pe Calea Bucureşti, într-o zonă bună a oraşului, unde nu existau clanuri. Părinţii au insistat să facă studii, aşa că la 35 de ani, cât are acum, e dublu licenţiat, a terminat o facultate de agroturism, la Agronomie şi sociologie, la Universitatea din Craiova. Când era în liceu mergea la cenacluri literare în loc să frecventeze manelării.
Tot insistam: ”Nici măcar n-ai ciordit cai atunci când te duceai la bunici, la ţară?”. Mi-a răspuns sec că nu. În schimb, a început să tragă cu cornete cu ac împotriva celor care conduc ”societatea civilă” ţigănească de la noi. Considerându-se ţigan, a intrat într-un ONG al minorităţii încă de când era la Craiova. A ajuns, datorită pregătirii de sociolog, să lucreze la Bucureşti (unde a şi rămas) la Agenţia Naţională pentru Romi, un oficiu guvernamental cu rang de secretariat de stat. Aici a văzut cum diverşi lideri minoritari şi demnitari ţigani fac tot felul de şmecherii şi vor doar să se îmbuibe, în timp ce îi doare-n cur de marea massă, defavorizată, a comunităţii. A rezistat ”la stat” până când o gaşcă de ţigani portocalii i-a înlocuit pe cei roşii cu care venise el. Acum lucrează la un ONG din Ferentari, pe un salariu modest. Încearcă să ducă la capăt proiecte pentru şcolarizarea copiilor de ţigani, dar se tot împiedică şi cade în nas din raţiuni birocratice. Fiindcă a terminat şi agroturism, visează la un moment dat, să deschidă nişte pensiuni în comunităţi ţigăneşti tradiţionale.
Anormal prin normalitate
Mi-am dat seama că Marian e chiar un personaj. În timp ce societatea ţigănească erupe în spaţiul public prin regi şi împăraţi, Bercea Mondialul şi Leo de la Strehaia, stimabilul domn Ghiţă e un om care-şi vede de treabă, nu umblă cu o tonă de aur pe el, nu manipulează săbii, nu aruncă cu bani peste Florin Salam şi nici nu se pozează cu piţipoance închiriate. E un om normal, atât cât de normal poate să fie un poet.