Guvernul, guvernarea lui şi corupţia tronează în România fără nicio legătură decât declarativ cu sărăcia, mizeria şi teama zilei de mâine pe care o trăim şi suportăm fără nicio speranţă. Aceasta din urmă era singurul lucru ce ne împingea înainte… speranţa în mai bine!
Disperarea o vezi la tot pasul, incertitudinea şi dezamăgirile celor ce au investit în ziua de mâine, tot ce-au agonisit într-o viaţă, spulberate într-o clipă de neatenţie. Tineri fără viitor, profesori, medici, specialişti din toate domeniile privesc la Europa cu jind şi, cu eforturi uriaşe, îşi părăsesc familiile emigrând pe tot mapamondul într-o disperare, cu pretenţii sau fără.
Când locurile de muncă sunt din ce în ce mai puţine, când pâinea, uleiul, carnea şi laptele sunt la preţuri ce depăşesc puterea noastră de cumpărare, nu ai cum să reprimi infracţionalitatea, decât să o arunci peste hotare, să-ţi fie ruşine să-ţi recunoşti cetăţenia când te afli pe teritoriul Franţei, Germaniei, Spaniei sau Italiei.
Din puşcărie nu ai cum să scapi fără sechele, dormind în paturi vechi de o sută de ani, cu saltele pline de gândaci, libărci şi ploşniţe şi când espirăm acelaşi aer pe câţiva metri pătraţi zeci de deţinuţi.
Poliţişti ce ne supraveghează sunt mai săraci ca noi, dar vorbele lor şi comportamentul faţă de noi ne fac viaţa mai uşoară, majoritatea dintre ei sunt conştienţi că şi noi suntem oameni ca şi ei.
Ne automutilăm sufletul, conştiinţa şi suntem dominaţi permanent şi obsedaţi de o singură întrebare: Cât şi când se va opri acest calvar? Mai avem o ultimă speranţă… schimbarea Codului Penal… Cred că suntem ultima ţară europeană unde un om Cre fură un kilogram de carne sau un cozonac intră în puşcărie pe mandate grele, usturătoare. Văd seară de seară în emisiunile de şa ştiri, TV şi radio, vieţi întrerupte şi suicide din disperarea vieţii cotidiene.
Totul ne împinge din nou şi repetat la infinit… Domnilor guvernanţi…
