Noi, săraci, cu datorii, ei, cu vile şi maşini

Ne-a mai rămas răsăritul soarelui de la ora 9.00, cafeaua şi energia de la începutul zilei. Pe măsură ce ne apropiem de ora prânzului, oboseala psihică şi întrebările cotidiene pe care ni le punem: de unde bani pentru mâncare sau pentru copiii noştri, de unde bani pentru chirie, lumină şi rate la bancă, ne sfâşie şi ne macină încet şi luptăm să nu cedăm, pentru că nu suntem singuri şi avem obligaţia faţă de cei dragi să mai trăim.
Unde este pasiunea pentru a citi  o carte, pentru a merge la un teatru sau cinematograf? Unde este pasiunea pentru profesia noastră? Suntem nişte roboţi teleghidaţi cu grija zilei de mâine.
Cartierele de blocuri, acum 20-35 de ani, stârneau plăcerea de ne privi în ochi admirativ unul pe altul. Acum suntem centre de energie negativă şi te sperie şi umbra pe care o laşi… Suntem mulţi… prea mulţi… şi ne aflăm în mijlocul unui genocid perpetuu.
Ei sunt puţini… foarte puţini şi luxul ce-i împrejmuieşte atinge dimensiunea exageratului, a unei abundenţe inimaginabile chiar pentru germanii bogaţi sau englezi sau italieni, şi aceştia din urmă, care văd grădini făcute de arhitecţi remarcabili pe locuri ce acum nu ne mai aparţin; şi vile pe terenuri unde nici Ceauşescu nu-şi imagina că poate construi… Se întreabă de unde şi cine sunt aceşti monştri ai abundenţei exacerbate şi afişate pe faţă, parcă să ne facă în necaz, să ne facă să îngenunchem fără crâcnire la picioarele lor.
Şi vedem în mass-media cum cade câte unul… dar noi cădem cu sutele, cu miile, sau fugim, să nu ne umilim la alţii pe teritoriu, care nici la geografie nu le-am învăţat, şi de ruşine, uităm să ne întoarcem. Profesori, jurnalişti, medici, ingineri, muncitori dispar ca praful în furtună şi rămân mogulii şi disperaţii…
Un gând trist, un sentiment dureros şi o stare depresivă, mă trimite la întrebarea: Oare, unde va ajunge ţărişoara asta?

Leave a Reply

Your email address will not be published.