Dacă un vierme este capabil de neliniştea metafizică într-o societate îngrădită (penitenciar), de un regret ridicat la rangul de suferinţă, izolat şi determinat de structura rigidă, eu cum aş putea să descriu în cuvinte hrănite cu pâinea şi apa întristării?
Singurătatea ne învaţă că eşti numai tu şi Dumnezeu şi are tot interesul să-ţi verifice adevărul. Adevăr care este de multe ori confundat cu minciuna şi cu delictele grave care sunt în penitenciar.
În puşcării, deţinuţii sunt pe mai multe categorii: prima clasă: foşti secretari de stat (Vulpe, Remeş), oameni de afaceri (Bodo, Calu, Mădălin Ionescu), foşti gazetari, actori, profesori, primari (Nicolăescu, Ene Mihai). Şmecherii sau „clasa de mijloc”, urmează Fraierii, iar ultima clasă – Ploşniţele (libărcile) care se pretează să se automutileze pentru ca băieţii să-i plătească. Adică mimează că se împiedică, se taie sau se dau cu capul de paturi şi strigă în gura mare că au fost victimele unui atac. De fapt, aceste ploşniţe îşi fac veacul numai prin închisori. Aici e lumea lor. Au trei mese pe zi şi terorizează psihic pe toţi cei din jur cerând bani şi ţigări. La Penitenciarul din Târgu Jiu, aceste lucruri se cunosc foarte bine, iar domnul director Iancu, doamna maior Angela şi colonelul Ţoc ştiu ce le poate pielea. Nici psihologilor nu le este străin comportamentul lor, mai ales domnului ofiţer Alin Popescu, colonelului Hortopan cărora nu le scapă nimic din vederea, „ploşniţele” nefiind luate în seamă pentru actele lor teatrale.
Timpul se scurge prea încet… şi plictiseala este Crucea pe care noi, detinuţii, suntem răstigniţi, iar prin orice lacrimă vărsată, Dumnezeu ne priveşte. Însă dincolo de gratii nu trece decât gândul şi dorul de El…
