Adevărul este o eroare exilată în eternitate. Dorinţa de singurătate nu este altceva decât o deghizare a egoismului. Faţă de trecut trebuie să fii mai subiectiv decât faţă de prezent. Nu vreau să spun că trebuie mereu să câştigi, dar încrâncenarea prea mare, dorinţa de a învinge, te face să nu mai simţi delicateţea inefimabilului atunci când îţi dai seama că ai greşit enorm. Poate o simplă coincidenţă în momentul pe care proiectul şi-l propune şi doreşte reconsiderarea educaţiei deţinuţilor, care contrapun esenţialul în procesul de educaţie şi se aduc argumente pro şi contra. Singura problemă este că persoana, din punct de vedere psihic, în esenţa cunoaşterii şi să nu deformeze şi să-i contrapună pe aceştia. Motiv pentru cei legaţi să se gândească la eliberare. Dorinţa de a rămâne liber este singura cale de a rămâne în adevăr şi nu în minciună.
Educatorii trebuie să fie mai curajoşi şi să-şi impună punctul de vedere. Dar oare, mai există respect între cadre? Ura şi invidia care planează astăzi în plină criză, resimţită de cei legaţi, dar şi de cadre. Figura judecătorului delegat la Penitenciarul Târgu Jiu, domnul Lupulescu Constantin, a fost asociată cu o poziţie fermă, argumentată şi consecventă pe deplin şi acordând şanse tot timpul celui judecat şi nu trebuie să încline balanţa în defavoarea deţinutului, chiar dacă se fac presiuni asupra dânsului şi chiar dacă zvonistica primează la Tg. Jiu, el trebuie să judece corect.
Limita lichelismului, mai ales practicat în mai multe penitenciare din România, dureros resimţită de cadre, dar şi de deţinuţi. Sunt şi multe cadre care merită respect: domnul Vali, domnul Radu Frunzaru şi domnul colonel Hortopan – consecvent în decizii. Această luciditate corectă îl face pe domnul judecător Lupulescu un posibil model de urmat. Cu cât devii mai inteligent, îţi dai seama că totul este posibil.
