Închisoarea este destul de primitivă. Ai greşit, te eliminăm temporar sau definitiv dintre noi. Se naşte întrebarea firească dacă şi sistemul penitenciar ajută greşiţilor noştri să se îndrepte şi să devină utili societăţii. Să faci puşcărie nu este o mândrie sau o mare realizare sau vreun motiv de laudă, nici în lumea interlopă. Numai fraierii pică! Motivul omului de a alege să fie infractor nu este uşor de înţeles.
Cu toate acestea, mediul penitenciar a devenit mai prietenos cu deţinuţii. Conceptul modern este că îţi ispăşeşti condamnarea, fără să se ţină cont de fapta pe care ai comis-o. Depinde cum te comporţi pe durata pedepsei. Problema este că pentru unii riscul suferinţei trebuie asumat. De fapt, pedeaspa cu închisoarea este primitivă. Chiar dacă metodele încarcerării s-au sofisticat, pedeapsa de izolare este foarte simplă. „Ai greşit, te eliminăm!”.
În acelaşi timp, nu sunt apărătorul celor care ăşi bat joc de noi. La Penitenciarul Tg. Jiu, unde colonelul Năstase (Secu), când vine în control (piaţă) să caute băutură, dacă nu găseşte, începe să confişte tot ce-i iese în cale, de la oale, prize, fierbătoare la telefoane mobile. Domnul director Popescu este nervos şi sictirit pe cei legaţi că s-au găsit telefoane mobile, dânsul pedepsind 600 de deţinuţi pentru unul singur. Sau mai sunt miliţienii de la penitenciar care nu îţi dau voie să-i priveşti în ochi, nu ai voie să fii în bermude sau tricou. Vrem să anunţăm că regulile de armată s-au schimbat şi s-au desfiinţat din 2004. Domnul director Popescu a schimbat regulile jocului în ultimul minut la învoiri sau vizite, sistându-le pe toate. De altfel, dândul este un om bun. Două probleme îl supără cel mai tare: telefoanele şi bătăile dintre deţinuţi. Rişti să ajungi pe turnul de la Craiova.
Sunt mulţi gardieni cu suflet mare. Domnul Radu, domnul Dan, domnul Vernel şi domnul Marin. Oricât de blând ar fi regimul, starea naturală a omului este de a fi liber şi de a socializa cu cine doreşte.
Dacă intri în cabinetul medical, te întâmpină o agentă „foarte bine dispusă”, cu o mutră de parcă o muşcase un căţel de fund. „Vă ascult!”, a nechezat ea, deşi era clar că îşi asculta mai degrabă aritmiile produse de stresul de zi cu zi, cu fundul pe scaun să suporte poveştile deţinuţilor, în egoismul lor vor să-şi istorisească dramele lor sociale. Agenta se uită la tine ca la o capră ţestoasă, iar tu îndrăzneşti să-i spui cu sfială ce te doare. Răsfoieşte nişte hârţoage cu sprâncenele căţărate spre slava cerului şi zice: „Nasol! Nu găsesc decât că te doare capul. Ia o aspirină!”. Iar tu, umil, îi spui: „Dar ştiţi, eu am ulcer!”… Raspunsul nu întârzie să apară: „Hai, fugi de aici că mai sunt şi alţii la rând!”.
Preotul Groza a abandonat câinii vagabonzi şi păcănelele şi s-a apucat de finisat şi pictat capela penitenciarului.
Avem şi ceva folclor în puşcărie: „Dă, mamă, cu biciu-n mine/ Că e greu la puşcărie!” sau „La Târgu Jiu, frate, unde toţi tâlharii zace”…
