De ce ar trebui să-l respectăm pe colonelul Ţoc

Scriitorul francez Leon Bloy despre care sunt date concrete că a vizitat penitenciarele din România, a putut totuşi să scrie că omul are locuri în inimă care încă nu există şi ele pătrund în suferinţă spre a face cu putinţă să existe. Prin urmare am pus totul pe seama despărţirii, dezamăgirii şi a minciunii. Înainte, marele public nu găsea nimic comic în a descrie deţinuţii. Purtătorul acestor daruri nu avea şansa teoretic de a prinde rubrica „Fapt divers” în ziarele centrale, dar astăzi, vedeţi dumneavoastră că se râde cu un amestec de invidie şi complicitate ghiduşă. Atunci când citeşti despre deţinuţi care sunt liberi prin puşcării, că fac ce vor, joacă barbut şi îşi pierd casele, neinteresându-se de familiile de acasă, dar solicită şi ameninţă să-i aducă pachet cu mâncare să se spargă în figuri. Dar nu conştientizează că familia îşi trage de la gură ca să-i intreţină pe ei şi apoi pe copiii lor. Dacă pentru a trăi trebuie să te târăşti, ridică-te şi mori! Oamenii sunt iraţionali şi egocentrici. La Penitenciarul Târgu Jiu colonelul Ţoc conduce secţiile cu o mână de fier şi nu-l păcăleşte nicio pleoşniţă (prăduitor). Mai nou, în puşcăriile româneşti eşti condamnat pe vorbe şi nu pe fapte clare.
Colonelul Ţoc este isteţ şi profesionist. Şcoala făcută cu seriozitate a fost înlocuită cu şcoala vieţii, ceea ce înseamnă că îţi asigură succesul. De această actualitate se bucură şi mai mulţi poliţişti. Pe colonelul Bistreanu, pe căpitanul Nistor, pe domnul director adjunct Iancu care dă dovadă de fair-play, cu subofiţeri care-şi fac meseria cu brio, cu noţiunea de muncă, cu domnul Oprea, cu domnul Dan, cu domnul ofiţer Titi şi domnul Răducu. Munca este văzută ca o vânătoare continuă, ca un mijloc de gregare, de supravieţuire, cu solicititudinea individului în raport cu propriile sale nevoi vitale. Între muncă şi lucru există un pogon de disperare la care mulţi ar trebui să reflecte. Pentru deţinut este o onoare să muncească în penitenciar, numai cei buni, cei cuminţi primesc acest drept. Directorul Popescu vine şi din concediu, fiind şi bolnav, să vadă cum merg lucrurile şi dacă se desfăşoară în parametri normali. Pot să rezum în două cuvinte: Viaţa merge înainte.
Lumea nu poate da ceea ce nu primeşte de la tine. Nimic nu e mai rău decât prostia agresivă. Zâmbetul tâmp răsărit în colţul gurii produce efecte ireversibile în ierarhia de valori. Iartă-ţi duşmanii, dar nu le uita niciodată numele. Dincolo de Dumnezeu nu mai rămâne decât dorul de El.

Leave a Reply

Your email address will not be published.