Existenţa omenirii este justificată la un tribunal al amărăciunii. Vom fi achitaţi cu toţii numai îmbătându-ne cu propriile noastre păcate. Putem purta povara vieţii când am scris asupra evenimentelor care se derulează repede şi dur ca într-un film prost, chiar dacă uneori, în viaţă sunt un simplu cronicar.
Scriu despre persoane reale ca despre persoane de ficţiune… întâmplări mari sau mici. Sigurătatea ne învaţă că eşti singur cu Dumnezeu şi are tot interesul să verifice adevărul. Mi se pare că am fost exilat într-un ţinut incert fără legi, cu hărţuiala unor zurbagii de mahala, având legile lor, staful lor, fără altă preocupare în afara prosperităţii de clan şi trufia lor măruntă de nemernici mediocri.
M-am săturat de proşti ca de mere mălăieţe. Prefer o perfuzie în locul unui dobitoc şi nu cred în scuza clasică: “Familia mea nu avut posibilităţi să mă dea la şcoală”. Aleg să fiu prost în fond, aşa cum aleg să fiu gras şi ciufut sau sectant. Nu vreau ca proştii să aibă noroc. Nu e vina lor că noi, deştepţii îi tolerăm şi nu îi învăţăm să fie oameni de omenie şi să fie prieteni şi la bine şi la rău; să nu se ascundă după deget. Oameni maturi, îngrijoraţi de soarta semenilor lor în a găsi soluţii de competenţă, şi nu actori de duzină cu orgolii înfierbântate. Încercaţi să vă amitiţi de sentimetul ruşinii la bombănelile voastre când cineva vă cere ajutorul.
Frica devine scârboasă când nu serveşte specia şi se consuma steril. Aceştia nu sunt altceva decât o corabie al cărei echipaj joacă barbut în plină furtună. Şi uite-aşa reluăm în ziare şi spaţiu public şi am creat un fel realitate mentală. Când ai succes, capeţi prieteni falşi şi duşmani adevăraţi. Lucrurile bune pe care le faci vor fi uitate mâine.
Tăcerea este argumentul cel mai greu de combătut. Nu cunosc alt semn al superiorităţii decât bunătatea.
