Nu pot să pătrund în tainele sufleteşti ale unora care azi spun una, mâine fac alta. Se laudă pe faţă şi critică pe la spate, să scuipe pe unde au mânat şi se entuziasmează la comandă. Îmi mărturisesc că perplexitatea acestor contemporani se profilează în viclenie, ajuns indispensabili vândându-se, apoi, în consecinţă şi din colegialitate, prevenţia îi ajută să avanseze. Nu mai contează ce au făcut rău, că au bătut, au torturat nemijlocit sau au furat, personajele încearcă, ca prin minune, să mai aibă trecut. Are doar prezent şi mai ales viitor. Nu vrea să aibă potenţiali rivali. Preferă, în locul celor de calitate, lingăii, figuri şterse, dar profund recunoscătoare. Aceşti tipi care îi ajută să conducă aceste tipologii, arată ca un scenariu care este în derulare de mai mult de două decenii cu urmări pe măsură. Dar nesimţirea se transmite ereditar. Individul integrat, înainte de a pierde orice independenţă, se transformă în aşa măsură încât devine sceptic, habotic, omul cinstit devine criminal, laşul devine erou şi renunţă la inviolabilitate. În acest sens, psihologul ingenios Davey ne oferă un ciudat exemplu de ştiinţe psihice despre sentimentul care îl manifestă o serie de oameni fie buni, fie răi. Riscul suferinţei trebuie asumat.
Când ai succes, capeţi prieteni falşi şi duşmani adevăraţi. Deşi faci lucruri bune, ele vor fi uitate mâine.