Nu-ţi creşte inima când vezi că medicii specialişti în chirurgie plastică şi estetică au mai mulţi clienţi decât toţi oreliştii, diabetologii şi ortopezii la un loc?
Când începe Postul Paştelui, se deşteaptă brusc o categorie de credincioşi care nu sunt preocupaţi atât de abstinenţa lor, cât de păcătoşenia altora. O dată pe an, se scarpină-n cap şi îşi aduc ei aminte că Bunul Dumnezeu nu dă cu parul, ci cu falimentul sau cu puşcăria, deci trebuie demarată procedura de închinăciune în regim de urgenţă. Muşuroiul discreţiei crapă, iar în jurul meu apar tot felul de personaje care scot ostentativ din sufertaş borcanul cu zacuscă. Aşteaptă să-i întrebi tu de ce au acelaşi meniu ca asceţii tibetani. Dar cum nu catadicseşti să-i întrerupi din ritual, vorbesc neîntrebaţi: „Io ţin post, tu de ce nu ţii?”. Te simţi dintr-o dată ca un păduche incapabil să-şi reprime instinctele primare – l-ai scăpat în chică, acolo stă, e lacom, feroce şi prost. Evident, nu te pui cu credinciosul, deci îi răspunzi politicos că nu poţi posti, deoarece ai stomacul strecurătoare şi se ştie că Domnul nu pretinde smerenie de la bătrâni, gravide şi ulceroşi. acuza că ironizez pioşenia trântorilor pe care îi păleşte hărnicia numai de frică să nu-i trăsnească din cer. De câteva ori în viaţă, am respectat posturile lungi şi importante. Şi abia atunci am înţeles că a fi un bun creştin nu înseamnă a te îndopa cu varză călită şi a strâmba din nas când colegul tău de birou îşi cumpără şaorma cu de toate. Nu mă mai prefac de mult că nu mi-e poftă de cele păcătoase, de la friptură la orgolii, de la dragoste la cozonac, de la bârfă la tort Doboş. Dar n-am reuşit să-i ignor pe cei care încearcă să-mi demonstreze că sunt o ingrate,Asta pentru că, în timp ce eu mă încordez din toată vinovăţia ca să-mi elimin zaţul de gânduri nefaste, alţii urlă îngroziţi atunci când bobul lor de fasolică s-a atins din greşeală de o chiftea şi s-a spurcat.