„Căsătoria timpurie şi aranjată reprezintă o politică de încuscrire, care se traduce prin cooperare, bună-voinţă, respect mutual, nu condiţionare, şantaj şi acţiuni penale”
De multe ori, chiar şi în justiţie, se invocă tradiţia pentru a justifica un tip de căsătorie, numit de unii ca fiind tradiţională a romilor şi care, de multe ori, reprezintă un contrast puternic faţă de ceea ce căsătoria reprezintă în epoca noastră şi în societăţile occidentale. Modelul căsătoriei aranjate şi timpurii nu este inventat de către romi, ci este documentat cu mult înainte în aristrocraţie. Scopul este evident şi acceptat, respectiv păstrarea averii într-un grup anume şi, totodată, consolidarea sau dezvoltarea unor relaţii de putere. Cu alte cuvinte, te asiguri că în familie intră doar persoane cu un dosar bun şi care pot aduce beneficii politice, economice, de prestigiu etc. Astfel, pentru unele grupuri căsătoria este de fapt o politică de încuscrire, dictată de interese pragmatice, nu de sentimente, emoţii sau alte trăiri pe care tinerii le-ar putea simţi. Competiţia iubirii faţă de căsătorie[ii] e un fapt relativ recent. În spaţiul românesc, atât boierimea, cât şi ţăranii, din generaţiile anterioare nouă, practicau peţitul[iii]. Acum e o practică aproape dispărută, dar care ilustra tradiţia acestui tip de înţelegere, de contract politic de încuscrire între două familii. Nu ştiu dacă iubirea a învins sau dacă comunismul a destabilizat orânduirea practicată în diversele sate româneşti şi în această privinţă (prin urbanizare), dar este cert că tinerii care urmează să se căsătorească au o autonomie mai mare faţă de generaţiile anterioare. Practica căsătoriei timpurii pare, cel puţin în spaţiul public, o tradiţie a romilor în contrast cu practicile societăţii contemporane, dar tolerată atât de autorităţi, cât şi de mass media care mai prinde prilej de audienţă exotică. Spun că pare pentru că ea nu este o regulă de căsătorie a romilor, a tuturor romilor, ci se reduce la câteva neamuri de romi, în special căldărarii, dar şi spoitorii sau gaborii.
Explicaţia pe care unii etnologi o oferă căsătoriei timpurii de azi a tinerilor romi din unele neamuri este adânc ascunsă în istorie, în timpul robiei, când boierii profitau de virginele rome, iar comunitatea a inventat o măsură de protecţie, respectiv căsătoria timpurie. Practica ius primae noctis este o realitate descrisă de Andrei Oişteanu care, într-o serie de două articole în Revista 22, confirmă faptul că boierii profitau de “ţigăncile frumoase” care, în “iatacul boierului”, erau solicitate pentru “frecarea picioarelor boierului”, o practică răspândită în secolul XIX şi identificată ca fiind un abuz şi privilegiu sexual. Ulterior, speculând acest tip de informaţie, s-a generat ideea că măsura căsătoriei timpurii ar fi fost o reacţie a comunităţii la acest abuz, plauzibilă pentru a explica o ruptură culturală faţă de standardele mariajelor contemporane, dar fără niciun fundament documentar. Sau, dintr-o altă perspectivă, căsătoria timpurie este asociată cu condiţiile economice precare şi cu sărăcia.