Somnul raţiunii naşte monştri indiferent de ţara în chestiune. Nu suntem cu nimic mai breji, ca români, decât francezii, şi animalitatea nu este un atribut exclusiv, ci puternic intim speciei umane. Cred ca trebuie să ne amintim de acest lucru atunci când condamnăm ceea ce fac alţii, romilor. Ţiganilor.
Ceea ce fac astăzi unele segmente de populaţie romilor din Franţa nu este cu nimic diferit de ceea ce am făcut noi, românii, ţiganilor din Bolintin, imediat după Revoluţie, maghiarii de la Jobbik ţiganilor din Ungaria, italienii, romilor de acolo, sau, extrapolând, ceea ce fac populaţiile musulmane atunci când îşi ucid fiicele cu pietre în numele onoarei. Violenţa extremă nu are justificare şi nici coordonate geografice. Suntem mai cruzi şi mai fără milă decât animalele, cu toţii, atunci când mintea lasă locul instinctului şi urii. Sigur, pot admite că fundamental, originar, omul nu se naşte animal, ci devine. El devine sub presiunea celor care îl determină să creadă, conştient sau inconştient, că Celălalt este de vină pentru inconfortul său. Pentru ura sa. Pentru lipsurile sale. Dar, din punct de vedere strict teleologic, nenumărate persoane ar trebui astfel ucise, linşate, lăsate în comă, aruncate ca un gunoi într-un cărucior de supermall. Mamele care îşi ucid copiii, bărbaţii care îşi ucid soţiile, conducătorii auto care ne accidentează mortal apropiaţii, colegii care ne fură locul de muncă, amantele care ne fură soţul…Dacă am trăi în continuare în epoca lui „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte“ mă tem că ar trebui cu toţii să dispărem. Cel care nu se simte vinovat, să arunce primul cu piatra, spune un precept biblic. Noi, românii, am fost oare mai clemenţi cu romii? Dacă nu i-am alungat din oraşe ascunzându-i după ziduri, dacă nu le-am dat foc la case sau chiar ucis din răzbunare, dacă nu îi dispreţuim şi nu îi marginalizăm, dacă nu îi înjurăm şi nu le permitem să atingă un anumit nivel societal, da, suntem mai clemenţi. Însă ştim că nu este aşa pentru că ştim că ne bucură teribil faptul că nu ne mai poluează cotidianul stradal în România: sunt toţi plecaţi în Franţa, Spania, Italia, aiurea. Nu încercăm să înţelegem nici de ce, nu încercăm să ne gândim nici la ce am putea face, nu discutăm în niciun caz cu ei despre o posibilă schimbare de mentalitate (la ei, dar şi la noi), dar arătăm cu degetul spre cei care îi discriminează, expulzează sau ucid în afara hotarelor noastre. Treziţi-vă odată, povestea aceasta ne priveşte pe toţi! Dacă aţi intrat în politică sau în presă fără sa-l fi citit pe Albert Camus, faceţi-o acum, rapid, înainte de a mai deschide gura, înainte de a mai scrie vreun rând: povestea ne priveşte pe toţi. Coma în care se află Darius, tânărul de 16 ani vinovat, poate, de furt, este atât din vina acelor 12 indivizi francezi din suburbii, care l-au bătut până la moarte, cât şi din vina politicienilor francezi care au făcut din romi/români un cal de bătaie bun de plimbat în piaţă atunci când totul merge prost în Franţa, permiţând astfel apariţia unui public fan al Frontului Naţional; dar şi a noastră, a statului român, a primarilor, a miniştrilor, a celor care permit ca aceste lucruri să se întâmple păcătuind prin indiferenţă.