Existenţa omenirii este justificată la un tribunal al amărăciunii şi vor fi achitaţi cu toţii. Numai îmbătându-ne de propriile noastre păcate putem purta povara vieţii. Aş vrea să mă îngraş din plânsul omenirii. Tot ce crează omul se poate întoarce împotriva lui.
O trecere cumplită de la viaţa cu care te-ai obişnuit afară la cei patru pereţi murdari şi reci ai celulei cu mirosuri infecte, absenţa libertăţii te doboară în câteva luni.
Viaţa m-a împins să stau în spatele grătarelor şi să încerc să înţeleg unde am greşit. Am scris despre evenimente ce se derulează repede şi dur ca într-un film prost. Chiar dacă uneori în viaţă sunt un simplu cronicar, instinctul de prozator mă face să scriu despre persoane reale ca despre persoane de ficţiune, despre întâmplări importante sau mai puţin importante. Eu sunt chiar în mijlocul lor şi chiar trăiesc acele întâmplări direct sau indirect.
Cu experienţă de peste două decenii de gazetărie urmăresc şi comentez, dar fără trăire sufletească, cu un regret ridicat la gradul de suferinţă. Singurătatea m-a învaţat că eşti singur cu Dumnezeu şi El are tot interesul să verifice adevărul. Cu experienţă de peste două decenii de gazetărie urmăresc şi comentez, dar fără trăire sufletească, cu un regret ridicat la gradul de suferinţă. Singurătatea m-a învaţat că eşti singur cu Dumnezeu şi El are tot interesul să verifice adevărul. Directorul Popescu aprobă tacit apariţiile în ziar, pentru a mai impulsiona angajaţii că cineva veghează şi ca aceştia să nu cadă în păcat. Timpul este crucea care ne răstigneşte plictiseala. Cel obosit de sine însuşi oboseşte şi pe alţii (gardieni). Prin orice lacrimă ne priveşte Dumnezeu. De fapt, poliţiştii sunt oameni de omenie şi nu se coboară la mintea celor legaţi. Chiar dacă subsemnatul a fost mai acid cu aceştia, mi-am dat seama că pamfletul nu este comestibil.
Dacă zilele sunt searbede, nu da vina pe viaţă, ci pe tine că nu eşti suficient de deştept! Scrisul, pentru mine, este o formă de rugăciune…