Viaţa la şatră. Poate, ultima şatră

Căldărarii mai rămân câteva zile în satul Pristol (Mehedinţi), după care ei îşi vor muta şatra în alt sat. De zeci şi zeci de ani, un grup de ţigani căldărari bate drumurile satelor din Lunca Dunării pentru a-şi vinde alămurile: cazane, tuciuri, căldări. Sătenii se bucură, obiectele sunt trainice, iar ţiganii sunt cinstiţi.

La marginea satului dunărean Pristol, din judeţul Mehedinţi, lângă o baltă imensă, şi-au întins corturile zilele trecute o şatră de meşteri căldărari. Ţiganii se laudă că sunt ultima şatră de ţigani căldărari din zonă. Sunt primiţi întotdeauna cu bucurie de localnici, pentru că obiectele confecţionate de ei sunt trainice şi de folos în gospodărie. „Vin de ani buni aici la noi, de regulă în perioada asta. Le mai dăm şi noi câte-o găleată de apă, câte-o roşie din grădină. Sunt oameni paşnici şi muncitori, nu ne-au făcut niciodată probleme”, declară o localnică din Pristol. Târguiala „Cu cât dai tuciul, nea Gheorghe?”, întreabă un bătrânel, care trece pe lângă corturile acestora. „Ăl mic, cu 40, ăl mare cu 80 de lei, dă mai las dacă vrei să-l cumperi. Hai să-l vezi, că ştii mata că noi avem marfă bună, să nu ne înjuri după aia. Că om mai veni şi la anu’ pe aci”, răspunde Gheorghe. Să câştige un ban cinstit este principala preocupare a membrilor şatrei. „E tot mai greu să ne descurcăm. Nu mai are lumea bani. Vin, se uită şi pleacă. Mai lăsăm şi noi din preţ, că-i vedem că sunt necăjiţi, dar şi materialele sunt scumpe. Am fost aseară la un om să-i ducem o căldare şi am văzut la televizor la el cum se certau ăia de la Bucureşti, nu e bine pentru ţară”, a spus şi Găman, un alt membru al şatrei. În loc de bani primesc şi găini, raţe sau curci Liniştea dimineţii de august este tulburată de bătăile rapide, regulate, ale colii de aramă pusă pe nicovală. O femeie învârteşte de zor într-o oală mare pusă la foc şi îi priveşte pe bărbaţi cum dau formă obiectelor comandate de săteni. „Dacă n-au bani, ne dau o raţă, o curcă, o găină, făină, mălai, ce au oamenii prin casă. Ne mulţumim şi aşa, că doar şi astea tot bani sunt”, a declarat Măria, soţia unuia dintre meşterii căldărari. Aceştia reprezintă, de altfel, ultima generaţie de nomazi căldărari care încă mai cutreieră satele Mehedinţiului în speranţa că obiceiurile şi meşteşugurile păstrate cu sfinţenie nu se vor pierde. Meşteşugul moare, fiii fac afaceri „După ce au plecat cei doi băieţi şi şi-au ridicat vile la Strehaia, s-au făcut din căldărari oameni de afaceri, iar eu mi-am vândut casa din Devesel, mi-am luat muierea şi ne-am mutat lângă ei, cumpărându-mi altă gospodărie. Cum ajutorul social ba îl primim, ba nu de la Primăria Strehaia, n-avem cu ce trăi şi ne descurcăm ba făcând o căldare, ba un cazan de ţuică. Acum nepoţii noştri fug ca dracu’ de tămâie de meşteşugul care m-a scos din greutăţi”, a mai spus Găman, un alt membru al şatrei.

Leave a Reply

Your email address will not be published.