O prietenă mi-a propus să scriu ce cred eu despre puterea presei şi dacă generaţia tânără poate face vreo diferenţă. Asta se întâmpla în ‘90. După vreo câteva zile de mestecat ideea, mi-am dat seama că nu pot răspunde la întrebarea asta decât după ce-mi dau eu seama de ce m-am făcut jurnalist. Răspunsul e simplu: pentru a face o schimbare, pentru a-mi aduce contribuţia la progresul rromilor şi de a-i civiliza, de a le lua apărarea în faţa autorităţilor. Am fost foarte entuziasmat la început, dar pe parcurs m-am dezumflat un pic… Poate din cauza nivelului şcolii din România, poate din cauza mediului de presă ostil din România, nu aş ştii exact să vă spun. Asupra rromilor cădeau cele mai negre şi inimaginabile reproşuri. Prin anul 1990 am început să scriu în presa vâlceană, fără să vreau bani sau un salariu. Am vrut să fiu lăsat să învăţ şi am făcut asta de plăcere. A fost ca un hoby pentru mine. Apoi, după câţiva ani am început să cochetez şi cu presa vorbită. Mulţi colegi râdeau şi nu îşi imaginau că or să lucreze alături de un reporter rrom şi erau convinşi că nu am ce căuta în presă. Eram o figură simpatică, spuneau cei de la TV, în timp ce mulţi dintre ziarişti sau moguli credeau că am interese ascunse sau vreau să-i spionez. “Micul jurnalism” pe care îl făuresc acum, mi-a ascuţit simţul de observaţie, m-a învăţat să privesc dincolo de superficialitate, să pătrund în fiecare lucru, în fiecare persoană.
“Este Diamant, ţiganul ziarist care are propriul său ziar. L-am vazut la televizor!”
Mulţi nu ştiu cum să te sape, cum să-ţi facă reclamă proastă sau cum să te atace. Nimeni nu ştie ce sacrificii trebuie să fac şi câtă umilinţă trebuie să îndur pentru a scoate un ziar.
Unii habar n-au că virgula n-are ce căuta între subiect şi predicat dar scriu la un ziar. Particip la conferinţe de presă şi observ cum distinşii mei colegi mă evită sau mă ignoră. Nici măcar nu se aşază lângă mine. Deşi e loc liber, preferă să stea în picioare şi evită pe cât posibil să stea lângă mine. Dar tac şi observ liniştit în banca mea pentru că ştiu că sunt mai bun decât mulţi dintre ei şi că scriu la fel de bine. Trec uşor peste aceste răutăţi, când observ că ziarul pe care îl conduc are un tiraj mult mai mare decât ziarele la care scriu aceşti ziarişti. Toţi gândesc că nu pot să fie colegi cu un ţigan, locul său nu este în presă, ci altundeva. Le este teamă să iasă la o cafea alături de mine, chiar dacă de zeci de ori am plătit tot eu consumaţia la restaurant sau la cafenea. În ciuda acestor lucruri, ţiganul-ziarist şi director de gazetă este tot ciuca bătăilor pentru că unii ziarişti cred că sunt mai presus decât gazetarul rrom. Beau, mănâncă şi nu spun nici mulţumesc.
Jurnaliştii nu sunt câinii de pază ai democraţiei; ei sunt sanitarii pădurii – dacă nu consumă cadavrele, molimele răspandite de acestea vor îmbolnăvi societatea. Unii… Jurnaliştii nu sunt eroi. Ei doar fac treburile murdare ale societăţii, pentru ca aceasta să continue să se perpetueze. Sunt imprevizibil, pentru că sunt rebel din fire, îmi place să mă ţin de cuvânt, iubesc şi îmi place să fiu iubit, sunt credincios, mă feresc de ispite, dar sunt supus greşelilor, de-aia îmi place să pot ierta şi reuşesc mai mereu. Uneori sunt prea cinic. Şi ar mai fi ceva! Sunt rrom dintr-o Românie pe care o iubesc aşa cum e! Sunt un familist convins!
În aceşti ani, peste 24, am reuşit să-i scot pe rromi din acel con de umbră şi să nu mai fie consideraţi paria societăţii. Să aibă intrare în orice restaurant sau instituţie, după ani întregi în care le-a fost interzis acest lucru; autorităţile să-i considere adevăraţi cetăţeni cu drepturi egale, românii şi rromii să convieţuiască paşnic unii lângă alţii şi să se respecte unul pe altul. Suntem diferiţi, dar egali.