Scriitorul francez Leon Bloy despre care sunt date concrete că a vizitat penitenciarele din România, a putut totuşi să scrie că omul are locuri în inimă care încă nu există şi ele pătrund în suferinţă spre a face cu putinţă să existe. Deşi guvernele au promis că vor aduce la standarde europene până şi instituţiile de reeducare, vorbele au rămas vorbe, iar faptele nu există. Când un om este privit cu antipatie ies în relief micile cusururi. Oricine suferă într-un spaţiu închis şi este mai bun şi mai concis. Viaţa în închisoare te ajută să vezi oamenii şi lucrurile aşa cum sunt în realitate. Intri aici răsfăţat, râzgâiată şi ieşi vindecată de fasoane, nazuri şi ifose. Aşa este şi la Penitenciarul Târşor, unde înveţi să mănânci cartofi şi varză cu lingura, unde înveţi să respiri mai puţin în zilele de caniculă atunci când mirosul de gunoi din apropriere este îngrozitor; înveţi să nu te enervezi pe invazia de muşte şi gândaci sau înveţi să socializezi cu toate patachinele din celulă. Înveţi să suporţi urletele celorlalte care aici sunt lucruri normale, te înveţi cu lipsa libertăţii fizice (nu ai încotro!), te obişnuieşti cu mediul în care 80 la sută sunt recidiviste. Te obişnuieşti cu visul de a se da decret, te înveţi cu aşteptarea celor dragi în vizită care aduc de fiecare dată câte un pachet cu ce au ei mai bun.
Penitenciarul Târşorul are doar parţial renume european. Adică câteva celule nou aranjate, mai umane, rest clădirilor sunt vechi şi urâte, mizeria domină la orice pas toalete infecte şi mirosul de urină pătrunzător, cu atâtea femeii deţinute…. În rest, celulele sunt arhipline, condiţii inumane, iar gardienii se poartă foarte frumos cu deţinutele.
Prin urmare am pus totul pe seama despărţirii, dezamăgirii şi a minciunii. Înainte, marele public nu găsea nimic comic în a descrie deţinutele. Purtătorul acestor daruri nu avea şansa teoretic de a prinde rubrica „Fapt divers” în ziarele centrale, dar astăzi, vedeţi dumneavoastră că se râde cu un amestec de invidie şi complicitate ghiduşă. Nu conştientizează nimeni că familia îşi trage de la gură ca să-i întreţină pe ei şi apoi pe copiii lor. Dacă pentru a trăi trebuie să te târăşti, ridică-te şi mori! Oamenii sunt iraţionali! La Penitenciarul Târşor, directorul FLORIN STANCU conduce secţiile cu o mână de fier şi nu-l păcăleşte nicio pleoşniţă (prăduitoare). Mai nou, în puşcăriile româneşti eşti condamnat pe vorbe şi nu pe fapte clare.
Colonelul este isteţ şi profesionist. Şcoala făcută cu seriozitate a fost înlocuită cu şcoala vieţii, ceea ce înseamnă că îţi asigură succesul. De această actualitate se bucură şi mai mulţi poliţişti. Pot să rezum în două cuvinte: Viaţa merge înainte.
Lumea nu poate da ceea ce nu primeşte de la tine. Nimic nu e mai rău decât prostia agresivă. Zâmbetul tâmp răsărit în colţul gurii produce efecte ireversibile în ierarhia de valori. Iartă-ţi duşmanii, dar nu le uita niciodată numele. Dincolo de Dumnezeu nu mai rămâne decât dorul de El… Timpul este crucea pe care ne răstigneşte plictiseala! Este un principiu dovedit al domnului director Florin că trebuie să înveţi să asculţi pentru a şti să comanzi.
Oamenii sunt, în general, obiecte ce simt nevoia să existe. Libertatea nu poate exista fără moralitate, nici moralitatea fără credinţă. Caracterul unui om se vede când este numit „şef” sau „beat”! Această luciditate dublată de arta cuvântului îl face pe domnul director FLORIN un posibil model demn de urmat.