Confundaţi de cele mai multe ori cu ţiganii, deoarece au trăsături fizice asemănătoare, rudarii par să alcătuiască, totuşi, o unitate etnică proprie. Ungurii îi numesc pe rudari “Pharaoh nepek”(poporul lui Faraon), iar în Serbia şi spaţiul ex-iugoslav aceştia sunt cunoscuţi sub numele de karavlahi (vlahi negri). Bătrânii rudari din România cred însă, cu toată convingerea, că nu sunt ţigani, ci “români vechi”, descendenţi din daci.
Mă îndrept spre Voitinel, un sat din comuna Gălăneşti (Suceava), în care a răsărit, mai ales după 1989, un pitoresc “cartier ţigănesc”. Cătunul e alcătuit aproape în întregime din case de lemn, înconjurate de mici grădini înghesuite unele în altele, o veritabilă forfotă de lumini şi umbre, de sunete şi tăceri unduitoare. Culturi de cartofi şi stive de cherestea coabitează cu gunoaie şi trandafiri înfloriţi, ştiuleţi de porumb şi puradei dezbrăcaţi, gâşte toropite de soare şi grămezi de chirpici. Dintr-o bucătărie de vară răzbate, până în uliţă, o voce plină de patos, susţinută de acordurile unei viori: “Piţigoiu-i ca ţiganul,/ Ca şi el umblă sărmanul”. Deasupra unei grădini, patru fluturi albi execută un dans vertical, cu mişcări bruşte, o miraculoasă geometrie aeriană, cu unghiuri într-o continuă schimbare.
Căutători de aur
Deşi contrucţiile sunt noi, atmosfera locului şi curgerea timpului par a fi întreţesute de o imensă pânză de păianjen, senzaţie accentuată şi de mulţimea obiectelor vechi, înghesuite prin case şi curţi, dar şi de acea lentezza d’anima, specifică populaţiilor tradiţionale. “Biblioteca ambulantă” a locului, profesorul de istorie pensionar Doru Mircea Hrişcă, povesteşte că printr-un hrisov din 18 august 1427, domnitorul Alexandru cel Bun dăruia boierilor Hărman şi Ieţco satul Voitin. Tot în timpul domniei acestui bărbat ales, care a înscris Suceava pe traseul civilizaţiei europene a vremii, ţiganii încep să pătrundă şi în Moldova. Mai târziu, după expediţia în Ţara Românească din 1471, Ştefan cel Mare i-a procopsit pe moldoveni cu 17.000 de ţigani robi. Documentele epocii mai arată că acelaşi faimos domnitor cumpără, în 1490, satul Voitinel, cu 500 de zloţi tătăreşti, oferindu-l Mânăstirii Putna, cu 11 familii de ţigani robi, cu nume pline de savoare lingvistică: Talpă, Strâmba, Molda, Piciman, Opre, Tampa, Şanga ş.a.
Am venit “Cătinel la Voitinel,/ Unde-i satu’ mititel,/ Şi voinicu-i frumuşel”, în căutarea rudarilor. Cei mai mulţi reprezentanţi din România ai acestei etnii enigmatice sunt în prezent lingurari, cărămidari sau lăutari. Până aproape de mijlocul secolului al XIX-lea, rudarii se numeau aurari şi aparţineau cu toţii statului. Ocupaţia lor principală era culesul aurului din nisipurile aurifere ale Transilvaniei. În anul 1813, de pildă, “spălătorii de aur” (goldwascher) din Ardeal au adus curţii împărăteşti din Viena venituri importante: 560 kg de aur. În lucrarea sa, “Ţiganii în istoria României” (1998), Viorel Achim arată că în Transilvania aurarii erau organizaţi, între 1747 şi 1837, într-un voievodat propriu, separat de ceilalţi ţigani. Ultimul voievod al ţiganilor din Transilvania a fost Peter Vallon.
Rudar, cu copiii săi, la o biserică
După epuizarea resurselor de nisip aurifer, aceşti stranii alchimişti ai Balcanilor încep să se îndeletnicească, aproape exclusiv, cu lucrul lemnului, dar în anumite zone au trecut la confecţionarea de cărămizi şi chirpici. Până în anii ’30 ai secolului al XX-lea, rudarii din România deţineau monopolul fabricării şi desfacerii obiectelor de lemn necesare gospodăriei ţărăneşti. Oare câte din cele 15.000 de obiecte din lemn de la Muzeul Arta Lemnului din Câmpulung Moldovenesc n-or fi fost realizate de rudari? În afara carului monumental, vechi de 400 de ani, unic chiar şi pentru muzeele europene, pot fi admirate aici mii de piese aparţinând civilizaţiei lemnului: cofe, doniţe, cupe de stână, linguroaie, găleţi de muls, căuşe, untare, bărbinţe de brânză, bâte ciobăneşti, unelte de pescuit şi albinărit, capcane, cântare, cozi de coasă, zdrobitoare de seminţe, oloiniţe, scări, şei, vase de ceremonie, baltage, războaie de ţesut, lăzi de zestre, buciume, viori ş.a. Nişte lacăte imense din lemn, denumite de ţăranii bucovineni “zaruri”, mă fac să meditez la tainicele legături dintre închidere şi destin, întâmplare şi forţa locului ce ne-a fost hărăzit.