În România nu există niciun monument dedicat exclusiv romilor care şi-au pierdut viaţa în timpul Holocaustului. Cultura română pare să fi neglijat această parte a istoriei din cauza stigmatului social cu care îi identifică majoritatea oamenilor, însă un monument îi comemorează la câteva sute de kilometri depărtare, în Transnistria, unde peste 10.000 au murit între 1942-1944, când au fost deportaţi de regimul Antonescu. De la statul român, o parte dintre supravieţuitori primesc astăzi doar o pensie de deportaţi de aproximativ 200 de lei… “Valea Plângerii”, documentar proiectat în premieră la ediţia aniversară Astra Film Festival, reface pas cu pas drumul lor, le ascultă poveştile şi le realizează un portret emoţionant.
Au trăit în condiţii inumane, în bordeie, în case unde erau înghesuiţi cu zecile, sau în grajduri de vite, au fost răpuşi de frig, foame şi epidemii, iar fiecare zi era o luptă pentru supravieţuire. Adulţi, copii şi bătrâni au căzut victime unui ordin dat în mai 1942 de Colonelul Davidescu, şeful Cabinetului Militar:
În cadrul unor măsuri generale de îndepărtare a elementelor parazitare și dezordonate, Domnul Mareșal ordonă – ca prim act – îndreptarea spre Transnistria a tuturor șatrelor de țigani nomazi din întreaga țară. Măsura va fi executată prin organele locale de jandarmerie, astfel ca nici șatrele nici jandarmii să nu cunoască scopul final.
Încolţiţi de soldaţii care îi tratau cu cruzime, mii de romi aveau să îşi găsească sfârşitul departe de locul care le-a fost cândva casă. Au trăit din mila ţăranilor, dar disperarea i-a împins în ultimă instanţă la acte de canibalism. După 3 ani de suferinţă, puţini au fost cei care s-au întors şi, în prezent, puţini sunt cei care au supravieţuit să spună mai departe această poveste. Ei sunt copiii victimelor sau membrii ai comunităţii ucrainiene din Transnistria şi, prin mărturiile lor au reconstituit tragicele evenimente din acea perioadă întunecata.