Suntem o ţară europeană numai cu numele. Realitatea este alta, cu percepte şi legi comuniste. De fapt, Europa, vorbind de penitenciarele lor, orice deţinut are voie să-şi viziteze familia în week-end sau ziua muncesc, iar noaptea şi-o petrec în închisoare.
În România, trâmbiţata Lege 275, copiată de la portughezi (ţară unde nu a dat rezultate această lege), a fost luată de bună şi prevede ca orice deţinut să beneficieze de 10 zile permisie pe an.
În penitenciarele din ţară , această lege se aplică. La Penitenciarul Târguşor este total invers. Ofiţerul şi subofiţerul fac propuneri pentru permisii de 24 de ore, dând speranţe semenilor lor. Întrebarea este: „Pe premianţi îi lăsăm repetenţi?” Cum poate rezista o familie cu copii când aude că mama este arestată şi trebuie să fie lipsit de libertate câţiva ani, fără să treacă pe acasă?! Directorul Florin nu vrea „capul” niciunui deţinute, ci îndreptarea şi pregătirea lui pentru a se integra în societate vizavi de problemele cu care se confruntă. Maleabilul învinge rigiditatea. Schimbarea este cel mai bun prieten al umanităţii.
Închisoarea este destul de primitivă. Ai greşit, te eliminăm temporar sau definitiv dintre noi. Se naşte întrebarea firească dacă şi sistemul penitenciar ajută greşiţilor noştri să se îndrepte şi să devină utili societăţii. Să faci puşcărie nu este o mândrie sau o mare realizare sau vreun motiv de laudă, nici în lumea interlopă. Numai fraierii pică! Motivul omului de a alege să fie infractoare nu este uşor de înţeles.
Cu toate acestea, mediul penitenciar a devenit mai prietenos cu deţinuţii. Conceptul modern este că îţi ispăşeşti condamnarea, fără să se ţină cont de fapta pe care ai comis-o. Depinde cum te comporţi pe durata pedepsei. Problema este că pentru unii riscul suferinţei trebuie asumat. De fapt, pedeaspa cu închisoarea este primitivă. Chiar dacă metodele încarcerării s-au sofisticat, pedeapsa de izolare este foarte simplă. „Ai greşit, te eliminăm!”.
Perversitatea a ajuns la culmi ameţitoare. La Penitenciarul de femei Târguşor.
Pe de altă parte, înscenarea şi abuzul are nevoie de public şi de gardieni. Entuziasmul altora şi diabolizarea lor este cea mai evidentă dovadă a falsului pe care-l întreţin. Am auzit zeci de poveşti despre parveniţi care dintr-o dată au descoperit Parisul. Oricât de blând ar fi regimul, starea naturală a omului este de fi liber şi a socializa cu cine vrea. Minciuna, viclenia şi calomnia pot fi mai groaznice decât glonţele unui revolver, se mai termină, au apărut şi efecte secundare, pentru că sentimentele lor s-au risipit în cele patru vânturi. Directorul FLORIN STANCIU nu vrea să facă rău niciunui deţinute sau cadru, el este omul dialogului. Mulţi spun că gardienii sunt bogaţi, dar realitatea e alta. Te uiţi ce maşini conduc şi-ţi dai seama de starea lor de sărăcie. Acest refugiu sprijinit într-o activitate disperată de a avea un serviciu, gardienii sunt mai curând scut decât lance. Transplantează în ficţiune adevăruri dintre cele mai sigure. Sugerează capitalul de trudă nevăzută ca semn de întrebare al agresiunii monotone, tăcute, de planuri şi eşecuri, de oscilaţii şi dezamăgire. Timpul este crucea care ne răstigneşte plictiseala. Cel obosit de sine însuşi oboseşte şi pe alţii (gardieni). Prin orice lacrimă ne priveşte Dumnezeu. De fapt, poliţiştii sunt oameni de omenie şi nu se coboară la mintea celor legaţi. Chiar dacă subsemnatul a fost mai acid cu aceştia, mi-am dat seama că pamfletul nu este comestibil. Sus pălăria directore Florin, pentru ce faci şi ce vei face! Singurătatea te învaţă că eşti singur cu Dumnezeu şi greşelile ne permit să ne maturizăm şi să devenim mai înţelepţi.