
Constituţie şi dropsuri la grătar
Octombrie ud, pe undeva la un capăt pustiu de Bucureşti. Un loc rupt de civilizaţie, în coasta Lacului Ciurel, în apropierea cartierului Giuleşti Sârbi. Blocul de două etaje, cu pereţii roşi de mucegai, fără uşi, fără ferestre, adăposteşte mai multe familii de nevoiaşi, în marea lor majoritate ţigani fără speranță, dar aprigi. Printre gunoaie, fecale şi cadavre de animale, într-o lume de coşmar, trăiesc copii care abia învaţă să vorbească. Primele lor cuvinte nu sunt mamă şi nici tată, ci: „dă bă şi mie o mie de lei!”
„Haidi bre, mamaie! Nu mai zbiera ca tâmpita!”
Dimineaţa, bărbaţii (care nu sunt prin pârnăi) se cărăbănesc „la muncă”. Unii spală maşini, adună lemne pentru foc sau ajută la căratul mărfurilor prin pieţe. Cară oasele lor, cară! N-au încotro. Ţigăncile-neveste îşi iau