Octombrie ud, pe undeva la un capăt pustiu de Bucureşti. Un loc rupt de civilizaţie, în coasta Lacului Ciurel, în apropierea cartierului Giuleşti Sârbi. Blocul de două etaje, cu pereţii roşi de mucegai, fără uşi, fără ferestre, adăposteşte mai multe familii de nevoiaşi, în marea lor majoritate ţigani fără speranță, dar aprigi. Printre gunoaie, fecale şi cadavre de animale, într-o lume de coşmar, trăiesc copii care abia învaţă să vorbească. Primele lor cuvinte nu sunt mamă şi nici tată, ci: „dă bă şi mie o mie de lei!”
„Haidi bre, mamaie! Nu mai zbiera ca tâmpita!”
Dimineaţa, bărbaţii (care nu sunt prin pârnăi) se cărăbănesc „la muncă”. Unii spală maşini, adună lemne pentru foc sau ajută la căratul mărfurilor prin pieţe. Cară oasele lor, cară! N-au încotro. Ţigăncile-neveste îşi iau puradeii de-o aripă şi pornesc la cerşeală pe la biserici şi prin tramvaiul 41. Zona lor e guvernată de alte legi decât cele obişnuite. Cu greu poţi intra aici. Dulăii flocoşi sar cât ai zice peşte! Dacă vrei să faci poze, eşti înconjurat. Vecinii, locuitori ai caselor din carterul Giuleşti Sârbi, se plâng mereu din cauza furturilor, a mizeriei şi a scandalurilor care au loc aproape zilnic „la ţigani”, cum e denumită zona. Tanti Jana stă la câteva străzi de malul lacului. Bătrâna spune că puradeii sar mereu gardul la ea în curte şi îi fură ouăle. „Maică, toată săptămâna trecută am stat la pândă la coteţe, plânge băbuţa. Da’ n-am prins nici unu’! Azi-dimineaţă, pe la şapte, aud zgomot. Când mă uit pe geam, trei ţigănuşi, dă fro 6-7 ani, sărea gardu’. Îmi furase ouli. Am ieşit după ei: oţii, oţii! Unu’ s-a întors, aşa cu capu’, şi mi-a zis: haidi bre, mamaie, că suntem şi noi amărâţi! Nu mai zbiera ca tâmpita! Nu ț-e milă dă noi? Am o soră dă trei luni, moare dă foame!” Bătrânei i-a amorţit limba-n gură. I-a fost și frică și milă. Odată i s-a înmuiat pacostea aia de inimă! Și nu le-a mai zis nimic. I-a rugat totuși să-i lase și ei, măcar un oușor…