În dezbaterile despre imigraţia masivă a romilor din România şi Bulgaria în mari oraşe germane, dar şi în alte metropole europene, a survenit o breşă.
În 1992, cînd Ion Cioabă şi-a comandat o coroană de aur, lăsîndu-se uns de ţiganii căldărari drept rege, cerînd apoi guvernului german 20 de tone de aur sau 3,5 miliarde de mărci drept despăgubire pentru genocidul comis de nazişti împotriva etniei sale, ameninţînd că în caz contrar va trimite peste un milion de supuşi ca azilanţi în Germania, Rolf Bauerdick ar mai fi putut zîmbi.
Acum, cînd relatează întîmplarea, la începutul unui amplu articol publicat în ziarul DIE WELT, lui Bauerdick, care este şi autorul recent apărutului volum intitulat „Ţiganii. Întîlnire cu un popor neiubit”, nu-i prea vine a surîde, chiar dacă, după ştiinţa sa, guvernul german nu a achitat suma cerută de Cioabă, dar nici cei peste un milion de romi nu au ajuns încă în Germania, dar, dacă vor ajunge, nici nu ar mai trebui să ceară azil. România este membră a Uniunii Europene.
De mai mulţi ani, cu consecvenţă, cunoaştere, empatie şi interes, scriitorul şi fotograful Rolf Bauerdick s-a aplecat asupra modului de existenţă al ţiganilor europeni. Răsplătit cu numeroase premii pentru scrierile sale, inclusiv cele beletristice, înotînd împotriva curentului, autorul s-a pronunţat împotriva eliminării din discursul public a termenului de ţigan.
Detabuizarea cauzelor
Nu mai puţin non-conformist este şi articolul publicat acum în DIE WELT. Bauerdick crede că a învinui majoritatea pentru mizeria comunităţii rome nu este de prea mare ajutor. Cauzele trebuie căutate şi în sînul acestei minorităţi. Altfel spus, aceasta va fi nevoită să înveţe să se privească în oglindă, să vadă şi bîrna din propriul ochi şi nu doar paiul din ochiul vecinului.
Pentru a acredita acest „eretic” punct de vedere faţă de discursul oficial, pentru a face posibilă căutarea şi rostirea adevărului pe un teren minat de prejudecăţi, dar şi de excesele corectitudinii politice, este nevoie de îndrăzneală şi de dovezi. Nici de una, nici de celelalte, Bauerdick nu duce lipsă.
Îndrăzneala, întru totul binevenită, scadentă chiar, era necesară din mai multe motive.
Tentativele de a căuta şi identifica în chiar interiorul comunităţii rome cauzele „excluziunii” şi de a le enunţa au fost rarisime în puzderia de texte publicate în presă în ultima vreme despre aşa numita imigraţie din motive de sărăcie.