Povestea de viata a deputatului rom Nicolae Paun poate servi drept lectie pentru cei care viseaza sa-si depaseasca conditia. Este un autodidact care spune despre sine ca “si-a facut propriul drum in viata”. II este teama de ridicol. S-a nascut intr-o casa cu alti 23 de copii. “Daca prindeai loc in pat, erai campion mondial”, spune Paun. La doi ani casa a luat foc, iar el a fost prins in incendiu. Cea care i-a schimbat destinul, de la inceput a fost chiar mama, femeie simpla, dar cu “mintea deschisa” ce a vrut un alt destin pentru baiatul ei. Va prezentam, mai departe, un fragment al discutiei recente avute cu acesta, ce vine in completarea articolului publicat in editia tiparita a revistei noastre.
Semenii nostri au idei preconcepute si au avut mereu. Cand ati simtit prima data o atitudine de discriminare din partea celor din jur?
La camin, unde am stat pana am inceput scoala, nu am simtit ca eram altfel decat ceilalti copii- acolo era un climat de socializare totala. Din clasa I, insa, am simtit privirile, susotelile, atitudinile: eram copil de tigan. Prima data a fost in clasa I. Aveam o invatatoare foarte exigenta, foarte dura. La un moment dat , nu intelegeam de ce m-a trimis sa stau undeva in spatele casei! Nu eram nici inalt, dar nici scund, raportat la colegi. Nu faceam nici prostii, sa deranjez ora. Nu intelegeam de ce ma expediase acolo; in clasa mai erau inca 2-3 copii mai “brunetei” si parca ne grupase pe toti intr-un colt. Bine, eu nu aveam nici o problema cu copii, pentru ca eram acomodat de la camin. Ei, aici, la scoala 128, unde eu am inceput clasa I, lucrurile luasera o alta turnura decat eram eu obisnuit la camin si nu intelegeam eu de ce. Era o zona in care copiii veneau din diverse medii sociale; atitudinea rasiala era intersiza, dar cu toate astea, existau manifestari: aveau o anumita forma de adresare; te trimiteau intr-un colt, parca nu era locul tau printre ceilalti, parca trebuia sa stai intr-un colt. Apoi au mai fost si alte situatii in care am simtit aceste chestiuni, cu alti profesori, cu elevii de clase mai mari.
Dar, direct, nu numai ca atitudine, cand v-ati lovit de rautatile aferente?
Foarte prost m-am simtit odata cand bunica mea- din partea tatei- a venit la scoala dupa mine. Era o tiganca ce purta fusta lunga, se vedea ca era tiganca. Portul era usor urbanizat, aducea mai degraba apropiat un pic de al femeilor de la tara, din perioada aia. Nu prea a fost in regula atunci, pentru ca foarte multi ma priveau ciudat, le simteam privirile intr-un mod “neplacut”. Au inceput sa-mi strige: <Tiganul! Lasa ca stim noi ca esti tigan!>”.
Inteleg ca acest episod v-a marcat. Au urmat altele?
Pe urma, la poarta scolii mai venisera niste tigani- nu mai stiu ce erau, parca spoitori, si vindeau seminte pentru copii, susan sau altele. Vreo opt ani si ceva aveam pe atunci. Parca ma adulmecau asa; stateau de vorba cu mine. Eu vorbeam cu ei, ca nu aveam vreo retinere. Lucrurile astea s-au intamplat treptat.