Alături de florărese, în Piaţa de Flori, se aflau chivuţele, cu periile lor situate în vârful unor beţe lungi, pe care le-a redat atât de frumos Togo Catargiu într-una din cele mai cunoscute picturi ale sale.
Printre florărese se aciuiau şi ţigănci ghicitoare, mai ales cu ghiocul, care, pentru mine, când eram copil, erau personagii stranii, dotate cu un îngrijorător parfum de supranatural.
Bineînţeles că nu lipseau cerşetorii de toate vârstele, în zdrenţe ostentative, expunându-şi de multe ori infirmităţile, rănile sau copiii, care te abordau cu o insistenţă studiată, prin care te obligau să le dai ceva doar ca să scapi de ei. Se îngrămădeau ca şi astăzi la uşile bisericilor şi în cimitire, dar erau prezenţi şi în parcuri, pe străzi sau bulevarde.
Vedeam uneori prin fereastră, pe strada noastră, ţiganii fierari, cei ce cositoreau vasele de aramă şi chiar meşteri de obiecte de cupru. Mai rar, se iveau ţiganii ursari care plimbau şi obligau urşii cu botniţe de metal să danseze în sunetele unei muzici lăutăreşti. Aceste personaje stradale, astăzi, au dispărut.
Cei mai gălăgioşi erau, însă, vânzătorii de ziare, care, dimineaţa şi după-amiaza – pe la orele cinci -, porneau în fugă de la redacţii, în special de pe strada Matei Milo (sau Sărindar) şi se împrăştiau pe străzile din centrul oraşului, strigând în gura mare principalele ştiri de scandal.
Evident, ziarele se vindeau şi la chioşcuri, care nu difereau mult de cele de astăzi. Bineînţeles, revistele şi jurnalele erau diferite.