Învăţământul românesc se află într-o periculoasă răscruce. Dacă nu nimereşte curând drumul drept, calea de întoarcere va fi foarte greu de găsit. Totuşi se fac destule eforturi pentru reechilibrarea situaţiei ingrate din învăţământ, dar, se pare, nu suficiente. Cazul şcolilor de ţigani din satele Cojasca, Iazu şi Fântânele sunt relevante în acest sens.
Un drum uscat şi ars, încropit de căruţe cu coviltire, de care atârnă cai costelivi şi câini ostoiţi, taie câmpurile amorţite de căldura amiezii a Cojascăi. Nimic din acest cadru sterp nu relevă imaginile publicitare din albumele pentru străini ale României profunde. La Cojasca, la nici patruzeci de km de Bucureşti, de Târgovişte şi de Ploieşti, timpul a încremenit undeva în Evul Mediu al veacului al XVII-lea. Însă, fără să anticipezi că discrepanţele temporale te-ar mai putea plesni în vreun fel, dintr-odată, îţi ies în faţă şcolile din Cojasca, Iazu şi Fântânele care te redirecţionează pe coordonatele secolului XXI. Aici, unde învaţă etnicii rromi, beneficiari ai programelor PHARE, edilii se laudă cu procentul crescut de şcolarizare şi promovabilitate al copiilor ţigani.
Cele mai horror temeri îmi bântuiau mintea în maşina aflată pe vechiul drum al cetăţii Târgoviştei care duce către comunităţile de rromi din sudul judeţului Dâmboviţa. Mi se derulau cinematografic şi secvenţial imagini cu ţigani mustăcioşi şi dinţi de aur, femei cu cozi împletite în bănuţi, cu fuste violent colorate şi feţe crăpate, cu puradei dezbrăcaţi şi gălăgioşi, cu manele unduind la întâmplare pe uliţele satului, cu cuţite, ostilitate, “merţane”, palate cu turle şi corturi improvizate. Gazdei şi tovarăşului meu în această aventură iniţiatică, profesorul Moţoc Ponorius, fostul inspector general al ISJ Dâmboviţa, nu-i puteam dezvălui nimic din “filmele lui Kusturica” care-mi ridicau părul în cap. Însă, cu cât mă apropiam mai mult, nu mi se releva nici unul din clişeele şi prejudecăţile cu care mă înarmasem la drum. Nici o formă de extremism arhitectural, nici urmă de tradiţii vestimentare, nici măcar “Hai, fa, să-ţi ghicesc ursituâ!”. Satul Cojasca părea un sat de români. Un sat sărac, cu case din chirpici, aşa cum vezi peste tot în Câmpia Română.
