Cînd m-am mutat în casa în care locuiesc acum, eram conştientă de faptul că mă mut „în ţigănie“ (îl citez pe un prieten cam cu nasul pe sus, care locuieşte în partea de nord a Capitalei, într-un apartament „cu vedere la lac“), însă nu a contat prea mult acest aspect. Sau, cel puţin, n-a reprezentat un dezavantaj sau un criteriu în alegerea casei. Cei mai mulţi agenţi imobiliari ţin să precizeze, înainte de „vizionare“, că e o zonă „curată“ sau „în curs de curăţare“, pentru că şi mai mulţi clienţi întreabă dacă în vecinătate sînt ţigani. Valoarea proprietăţii poate să crească şi în funcţie de asta. N-am avut niciodată astfel de idei preconcepute, mai ales că Bucureştiul în sine nu se poate împărţi şi delimita în acest mod. A devenit un oraş atît de amestecat (şi asta începe să-mi placă), încît „ţigani“ sînt peste tot, şi în blocurile comuniste din Berceni şi, uneori, şi în cartierele „rezidenţiale“ de tipul gated communities, unde oricine, însă, îşi poate cumpăra o casă, dacă are bani. Aşadar, şi amicul meu, care se simte atît de protejat în „exclusivista“ zonă de nord, se poate trezi cu un „ţigan“ care, dimineaţa, iese pe balconul de alături ca să admire lacul.
Cazul meu este însă unul special. Cunosc aceste străduţe, printre care se numără şi strada mea încă de vremea cînd eram copil. Pe atunci erau pline de ţigani (nu folosesc termenul în vreun sens peiorativ sau discriminatoriu, aşa îşi spun ei, n-am auzit să-şi spună romi). Cu timpul însă, mulţi dintre cei care erau proprietari au vîndut şi s-au mutat mai spre periferie, alţii – clanuri întregi, au plecat din ţară. Totuşi, întreaga zonă păstrează încă un aer de mahala, chiar dacă se află în buricul tîrgului. E un melanj interesant de vile ale oamenilor cu bani, apărute peste noapte, cu porţi înalte, prevăzute cu sisteme complicate de alarmă, camere şi senzori care ascund totul de privirile trecătorilor, casele ţiganilor „ajunşi“, situate cît mai „la stradă“, mari, impresionante şi kitschioase, clădiri vechi, cu două etaje, cu un aspect burghez, şi căsuţe prăpădite, în curţi murdare şi pline de gunoaie, cu rufe colorate întinse la uscat, în general haine de copii, mai multe generaţii, care te fac să te simţi ca în sudul Italiei.
