Din muzicanţi care cântau la nunţi şi botezuri, lăutarii din Clejani au ajuns, după Revoluţie, pe marile scene din Occident, unde muzica lor s-a transformat într-un fenomen. România a ales să-i ignore, deşi avem de-a face cu ultimii descendenţi ai lăutarilor de odinioară. ŞTIRI PE Speranţa Rădulescu, etnomuzicolog: „Nu vă plac manelele… Sunt 25 de ani de când o mână de lăutari din satul Clejani (judeţul Giurgiu) zguduie Occidentul cu muzica noastră tradiţională fără ca în România să existe vreun interes pentru această poveste. O poveste aproape incredibilă, în care nişte muzicanţi neştiutori de carte, mulţi dintre ei bătrâni, rămaşi fără păr pe cap şi fără dinţi în gură, şi-au luat instrumentele şi s-au urcat cu ele pe marile scene ale lumii, de la Opera din Paris până la Carnegie Hall-ul din New York. Au apărut în filme, au fost subiect de documentar, le-au cântat actorilor de la Hollywood, au câştigat premii internaţionale şi au fost prezentaţi în publicaţiile occidentale ca nişte intrumentişti inegalabili. Toate acestea n-au fost de ajuns pentru ca România să înţeleagă ceea ce urmează să piardă. Muzicanţii din Clejani sunt din ce în ce mai puţini şi mai bătrâni. În curând nu vor mai fi deloc, pentru că tinerii nu mai vor să înveţe meşteşugul lăutăriei, cu care ţiganii din aceste părţi şi-au câştigat pâinea vreme de sute de ani. Odată cu ei dispare o lume şi un repertoriu inestimabil, care n-a fost transcris pe niciun portativ, ci a existat numai în mintea acestor lăutari, transmis din generaţie în generaţie. Sunt melodii în care s-au concentrat toate bucuriile şi toate suferinţele ţăranului român, e muzica părinţilor şi a bunicilor noştri, cântată după ureche şi înnobilată de atingerea magică a improvizaţiei. „OR ÎNŢELEGE ĂŞTIA MUZICA NOASTRĂ?“ Pentru ţiganii din Clejani, muzica a fost dintotdeauna o meserie din care şi-au câştigat existenţa. Aşa cum alţii au trăit făcând cărămizi sau ceaune, ei au trăit mânuind instrumentele. Iar când bătrânii mureau cu viorile în mâini, copiii le apucau şi cântau mai departe, într-o succesiune cât se poate de firească. Am stat de vorbă cu lăutarii din Clejani şi le-am cerut să ne povestească cum au învăţat să cânte. Au ridicat din umeri şi au răspuns în acelaşi stil dezarmant: „M-am uitat la tata şi am făcut ca el. Azi aşa, mâine-aşa, am început să cânt“. Dar viaţa de muzicant nu era o joacă. Pâinea lăutarilor era o pâine câştigată cu sudoare, la nunţi, la botezuri sau la horele din sat. Aceste petreceri durau, uneori, zile de-a rândul. În preajma Revoluţiei, un ţambalagiu din Clejani a murit de infarct după ce cântase 48 de ore fără întrerupere la o nuntă de prin părţile Giurgiului. În plus, oamenii îi tratau cu asprime şi nu de puţine ori ţiganii plecau bătuţi şi cu instrumentele sparte.
