În ultimii ani, autoritățile române au început să le recunoască oficial romilor statutul de victime ale Holocaustului. Însă suferințele lor sunt mai puțin prezente în cultura memoriei. În acest sens, există diverse proiecte și inițiative care susțin demersurile supraviețuitorilor de a primi despăgubiri și de a da glas poveștilor lor, precum filmul Valea Plângerii sau proiectul Susținerea supraviețuitorilor romi deportați în Transnistria.
Pe 22 iunie 1941, Germania nazistă a invadat Uniunea Sovietică, declanșând un război distrugător. La așa-numita „Operațiune Barbarossa” au participat peste 4 milioane de soldați ai Axei (Axa Roma-Berlin-Tokyo, puterile fasciste). Trupele germanie și române au ocupat Transnistria, un teritoriu între Nistru și Bug care făcea parte din Uniunea Sovietică, populat în majoritate de etnici ucraineni. Între 1941 și 1944, regiunea dintre Nistru și Bug s-a aflat sub administrație românească. Atacul asupra Uniunii Sovietice a fost urmat de masacre împotriva populației evreiești din Basarabia, Bucovina de Nord și Odessa, ocupate la momentul respectiv de trupele germane și române. În aceeași perioadă au început deportările din aceste regiuni către Transnistria. Au fost înființate ghetouri pentru evrei și romi în peste 170 de locuri din această regiune.
După primele deportări ale evreilor, în 1942 autoritățile române au început deportările romilor, din ordinul personal al Mareșalului Ion Antonescu.[1]
„Pe noi ne-a urmărit înainte cu un an de zile, în ’41, să ne ducă în Rusia.” (Mihai Istrate, deportat ca rom nomad, Poiana Mare, Dolj, decedat)
“Aşa a dat ordin Antonescu să strângă toată naţia ţigănească. Şi ne-a strâns pe toţi. N-a rămas niciunul niciunul. Dar ei ne-au păcălit pe noi când ne-au dus: că ne dă, că ne face case, că ne instalează ca lumea…dar de unde! Ne-au băgat în pământ!” (Mihai Bimbai, rom nomad, 89 de ani, Bistreț, Dolj)
