Shadow

Franţuzoaica din mijlocul ţiganilor

frantuzoaica-din-mijlocul-tiganilor-10038Degetele i se plimba pe clapele acor­deo­nului, atingand fin muzica. Ale­xan­dra canta in iarba. Si aerul miroa­se a liliac alb si violet. Aurelian, fiul ei de numai 2 ani si jumatate, arunca in aer manutele mici si le plesneste apoi de genunchi in jocul ancestral, invatat de la tataia lui, bulibasa. Fe­me­ia cu ochi verzi si cu par lung, blond, rade fericita. Cand canta se sim­te eliberata de orice. I-au ramas inti­parite in minte povestile bunicii ei des­pre traiul de odinioara, in partea de nord a Frantei, locul unde s-a nas­cut, nu mult diferit de cel de acum al tiganilor.
Stie ca dragostea ei pentru cai si pentru carute isi are, cu siguranta, radacinile de la stramosii ei, despre care, spune ea, zambind, “au un pic de sange tiganesc in ei”. Privirea agera, vorba sigura si plina de vioiciune ii dezvaluie firea iscoditoare. Curioasa si libera. A plecat de acasa la 12 ani. Pur si simplu. S-a aga­tat de un grup de oameni care hota­ra­sera sa locuiasca in munti si a inva­tat sa traiasca in natura. Mama, functio­nara la banca, si tata, angajat al armatei, nu au putut sa accepte ca fiica lor, premianta la matematica si la fizica, sa plece de-acasa si sa traias­ca printre oameni “cu fara prea mari am­bitii”. In timp ce sufletele parin­ti­lor ei se inchideau, strangand su­pa­ra­re, inima Alexandrei se deschidea. Simtea ca incepe sa traiasca. Trei ani a stat in munti. A invatat ce fructe de pa­dure sunt bune, care sunt cele mai sa­natoase flori din care poti sa faci sa­lata sau care ciuperci sunt comestibile.
Alexandra Beaujard vorbeste cu fiul ei in maghiara. Cu tiganii din Ceuas, de unde e sotul, rromanes. In romaneste se roaga. De cand a popo­sit in satra, isi spune, simplu, Alexandra. Desi “parca pe nicaieri romanii nu m-au facut sa ma simt atat de mult frantuzoaica, ca aici. Eu, in inima mea, sunt muzicanta. O femeie care si-a gasit fericirea alaturi de un tigan”, descrie tanara mama starea de bine. Cinci ani a cutreierat lumea in trei carute trase de sase catari. Alaturi de sapte prieteni. Au traversat Franta, Italia, Slovenia si Ungaria, calauziti de gandul ca mai devreme sau mai tarziu vor ajunge in India, locul mult visat de Alexandra. Isi alegeau cate o pajiste aflata in preajma unei ape, isi intindeau corturile si se pregateau de spectacol. “Faceam jonglerii, trapez. Acolo am invatat sa cant la chitara, apoi la acordeon”, povesteste femeia de 37 de ani. Ca sa poti sa-i intelegi firea, trebuie sa-i asculti vocea.
Cand puternica, cand suava si trista. Pe Edith Piaf si pe Maria Tanase le are in fata ochilor ca pe icoane. “Eram permanent in cautare de autentic. De cultura populara din toata Europa. Cand am ajuns in Ungaria, am aflat de trupa condusa de cel care avea sa devina sotul meu, Tocila. Mi-a fost de-ajuns sa aflu ca ei canta mu­zica lasata de mosi-stramosi, nealterata si ca imbina toate culturile si traditiile oamenilor adunati intr-un singur loc, sasi, unguri, romani, tigani, evrei.” In 2000, Alexandra si cu trupa ei ajungeau in locul de bastina al lui Tocila. In miez de noapte, tiganii de acolo s-au adunat, au inceput sa stranga caramizi, au injghebat un cuptor la care sa se incalzeasca, le-au dat mancare si le-au urat bun sosit, de parca fratii li se intorsesera de departe. “Dimineata, cand ne-am trezit, am observat ca animalele aveau mancare si apa. Pe nicaieri pe unde am fost nu am fost tratati asa”, rememoreaza Alexandra vremuri trecute.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *