Ţigani şi nemţi la Scorniceşti

Istoria părinţilor viitorului con­du­că­tor al României nu poate fi povestită presărând-o cu întâmplări, amintiri de petreceri sau înmormântări, întâlniri între neamuri sau zile de târg, istorisiri vesele ori triste cu vecini, negustori, călători, ghicitoare ori vrăjitori… Deşi vor fi fost multe de ţinut minte. Nescrisă însă, moare cu omul şi lumea sa.
Traiul din casa părintească a lui Nicolae Ceauşescu va fi semănat, în linii mari, cu al strămoşilor din ţinuturile natale. Ca pretutindeni în lume, de-o parte şi de cealaltă a Oltului, “istoria mare” a instituţiilor a fost mo­delată din interior de complementul ei natural şi a format, la rându-i, “istoria mică” a mentalităţilor. Ţă­ra­nii români au prelungit până spre mijlocul secolului al XX-lea tradiţii, credinţe şi practici medievale, după cum observase pe bună dreptate Constantin Rădulescu-Motru în “Psihologia poporului român” (1937).  Deo­se­bit de comunităţile apusene, spiri­tul de iniţiativă în viaţa economică şi spiritul de independenţă în viaţa publică şi socială sunt inhibate. Satele trăiesc în tradiţia muncii colective unde  fiecare face “ceea ce crede că va face toată lumea”,  fără a avea curajul să înceapă o muncă altfel decât la termenele fixate prin obicei. A ieşi din rândul lumii este “nu un simplu risc, ci o nebunie”.
Oltenia interbelică înseamnă via­ţă la ţară. După datele singurului recensământ din România Mare, 79,8% din locuitori erau săteni la 1930. Predominau în provinciile Olteniei (86,9%) şi Moldovei (87,1%). Venitul pe capul de locuitor român era însă atunci comparabil cu cel al Franţei la 1789 sau al Angliei la 1648. Iar inventarul şi productivitatea culturilor agricole corespundeau me­diului francez din urmă cu 200 de ani şi celui englez din secolul al XVIII-lea.
Familia oltenească din Vechiul Regat e clasată de antropologi la tipul “lăstar”. Continuitatea gospodăriei părinteşti se asigura prin ultimul născut de parte bărbătească. Ceilalţi feciori primeau fiecare la însurătoare “lotul” de pământ cuvenit ca zestre. Dota fetelor din familii mai înstărite consta din pământ, animale şi “lada de zestre”. Miresele părăseau casele părinteşti nevoiaşe sau cu mulţi copii doar cu “lada de zestre” plină cu obiecte casnice şi de îmbrăcăminte confecţionate în casă.