Românii şi-au cântat necazurile de-a lungul istoriei şi au găsit în muzica lăutărească una dintre puţinele alinări. „Adevărul“ vă prezintă o listă a celor mai mari lăutari ai României.Cartea este un album de familie care începe cu celebrul Barbu Lăutarul (intrat şi în manualele de muzică) supranumit “starostele lăutarilor şi cobzar neîntrecut”, şi se termină cu Ionel Budişteanu, dirijorul Ansamblului Rapsodia Română, cel care a făcut înconjurul lumii din Europa până în Africa. În ediţia I au fost analizaţi, pe rând: Barbu Lăutarul, Nică Iancu Iancovici, Grigore Vindireu, George Ochialbi, Nicolae Buică, Fănică Luca, Petrică Moţoi, Victor Predescuşi Ionel Budişteanu (până în 1975). În ediţia a II-a s-au făcut adăugiri, lucru de lăudat. Toţi marii lăutari menţionaţi în cuprinsul cărţii nu sunt doar un “pomelnic” al celor duşi, ci este o aducere aminte, un ecou discret. Astfel, însuşi autorul Viorel Cosma aprecia la lansare: “Aceşti oameni sunt de o modestie fabuloasă, au un talent înnăscut, fantastic, mint nemaipomenit de tare, le umblă mintea fabulos şi este ceva cu totul unic să încerci să le deschizi inima. Am avut norocul ca în viaţa mea să mă întâlnesc cu cei mai mari lăutari contemporani şi primul meu discurs funebru l-am ţinut în 1949 la moartea lui Grigoraş Dinicu. Tot ce se cheamă lăutar muzicant în Bucureşti a venit la înmormântarea lui. Şi de la restaurantul Perla, până la Cimitir, la Pătrunjel, s-au cântat hore, sârbe, cântece din repertoriul lui Grigoraş Dinicu. Există o solidaritate între lăutarii ţigani pe care nu o întâlneşti nicăieri. Din păcate noi ne-am ferit de cuvântul ţigan 45 de ani şi culmea este că nu reuşim nici măcar în momentul de faţă să ne debarasăm de acest lucru. La ţigani am găsit documente extraordinare, pe care le ţineau în lada de zestre, iar fetele dormeau cu ele sub pernă. Este o lucrare de inimă. M-am oprit la ultimii lăutari, care socoteam că trebuie să intre într-o carte a morţilor..
