Anişoara Poplăcean a reuşit să-i aducă la şcoală şi pe copiii, şi pe părinţii din satul Prislop, un cătun locuit numai de romi care se află la aproximativ 20 de kilometri de Sibiu.Din Răşinari, comună mare aflată la aproximativ 15 kilometri de Sibiu, un drum îngust te duce către un cătun uitat de lume în care locuiesc doar familii de romi. De câţiva ani, drumul a fost asfaltat, însă la capătul lui dai în uliţe înguste, pline de noroi atunci când plouă, mărginite de case mici, de tăcere şi de sărăcie. Într-un contrast izbitor, şcoala răsare chiar la intrarea în sat, pe partea dreaptă a drumului unde cu greu încap două maşini. Clădirea renovată, zugrăvită frumos, arată bine, iar între pereţii ei se nasc an de an poveşti despre voinţă, ambiţie, suflet şi pasiunea unor oameni cu har, care pot schimba destine. Fericirea are ochi negri şi papuci de casă Într-o clasă mică, aranjată cochet, o mână de copii repetă cuminţi, în cor, „Ma-ma. Ma-ma“. Apoi, pe planşele pregătite cu grijă, colorează atent silabele, într-o poveste care începe cu cel mai drag cuvânt din lume. Au ochi negri, vii, o clasă decorată cu drag, cu desenele lor, şi planşe frumoase de toamnă. Sunt curioşi, veseli, iar de sub băncile moderne se ivesc perechi mici de papuci de casă. De când au şcoală nouă, copiii din Prislop se descalţă la intrare, ca să nu ducă în clase glodul din uliţe. Îşi lasă hainele în dulăpioare amenajate pentru fiecare şi intră la ore cu încălţămintea de schimb. În mijlocul lor, o femeie trecută de prima tinereţe zâmbeşte cald, cu tot sufletul oglindit în ochii mari, albaştri. Acum în vârstă de 43 de ani, Anişoara Poplăcean a ajuns prima dată la Prislop după ce a terminat Liceul Pedagogic. Îşi aminteşte şi acum greul anilor de început, când 24 de copii învăţau într-o singură clasă, într-o clădire veche. „Şcoala era clădirea veche, am lucrat aici 2 ani şi mi-a fost foarte greu, singură cu 4 clase. În primul rând că pe copii nu-i ajuta nimeni, acasă nu aveau rechizite, le cumpăram caiete, le cumpăram creioane. I-am adus la şcoală, dar mi s-a părut totuşi greu pentru început, şi ivindu-se un post în Răşinari m-am mutat acolo“, rememorează femeia anii de început. O dramă cumplită apărută în familie i-a schimbat definitiv viaţa şi a legat-o pentru totdeauna de cătunul uitat de lume în care trăiesc 500 de oameni, marea majoritate din ajutoare sociale.
