Trăim în ceea ce Zizek numește “rasism postmodern”, ca discriminare.
conștientă a celui slab, pentru satisfacerea superego-ului, plăcerii perverse a unei iubiri de sine . Umanismul, ca relaționare rațională cu “aproapele” este un eșec perpetuu, care începe cu etica imorală a condamnării lui Socrate (sacralizată prin Iisus) și se sfârșește cu dezastrul umanismului, Holocaustul ca eșec al conștiinței comuneumaniste, dintre stăpân dominator/persecutor vs. sclav/ dominat persecutat, în Hegel, Fenomenologia spiritului. E iluzorie “iubirea de aproape” în modelul irațional propus de Pavel, ca fundament al Creștinismului și religie a iubirii. Să nu fim inocenți, “dacă dragostea nu e”…e rasism!
