Copiii! Flori ale pământului ce nu au preţ şi nu cunosc ofilirea.
Copiii! Noroc în casă şi liant pentru familie, tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
Copiii! Duşmanii nefericirii şi ai sărăciei.
Pierzi ceva, te jigneşte cineva, vii acasă şi-ţi arunci ochii pe copii şi totul îţi trece. Te cerţi cu soţia. Pleacă, şi-ţi lasă copilul şi parcă-ţi ţine loc de ea, parcă te unge pe suflet. Şi dacă uneori nu ai pâine destulă sau a mai rămas o bucăţică de carne, o aşezi lui în farfurie şi parcă te saturi tu. Doamne! Şi ce mândru te simţi, cum ţi se umple sufletul cu aer curat când auzi spunându-se: Ce seamănă cu tatăl său! Chiar dacă face o prostie…
Am fost în urmă cu doi ani într-o casă de copii din Bărăgan. Venisem pentru a întâlni un vechi prieten ce preda acolo. Eram bucuros, fericit chiar. La un moment dat, în timp ce aşteptam, m-am auzit strigat pe numele mic „nea Gelu“. Am tresărit; în faţa mea era un băiat din satul meu de care ştiam că are TATĂ. M-am uitat la el, la modul cum strângea banii ce-i oferisem şi m-am trezit în tren cu ochii umezi.
Orice regim ar fi, oricâtă grijă ar exista pentru dotarea acestor orfelinate, existenţa, traiul unui copil lăsat la o casă de ajutor este o mutilare a…. tatălui. Înseamnă să-ţi scoţi un ochi, să rămâi infirm şi chiar urât.
Ce mult îi admir pe rromii spoitori, căldărari, care oricât de mulţi copii au, nu am auzit sa-i dea la orfelinat pe vreunul din copiii lor. Chiar dacă umblă în picioarele goale.
Şi atunci ce este de făcut?
„Cine are, să şi-i crească, cine nu, să nu-i dorească“, spune o zicală din popor.
Noi zicem că este o rezolvare, dar una egoistă. Cine nu poate face copii are dreptul şi obligaţia să adopte copii.
Drept este să fim realişti, să avem atâţi copii cât putem să le oferim strictul necesar.
Bun! Noroc cu avortul liber care rezolvă problema dragostei matematice; este o rezolvare, dar nu cea mai indicată.
Şi atunci?
Atunci, aşteptăm părerile dvs., pentru că:
EXISTĂ O LIMITĂ ÎN TOATE!
