Florăreasa este femeia din neamul rromilor ce nu are culoare. Pielea ei, culoarea ochilor ei, unghiile au împrumutat puţin câte puţin din culoarea tuturor florilor ce-i trec prin mână.
Şi fiindcă umblă cu flori, florăreasa este frumoasă şi are întotdeauna copii frumoşi şi isteţi, chiar dacă soţii sunt mai puţin dăruiţi de Dumnezeu.
Uneori ai impresia că florăreasa nu are casă. Locul ei este printre flori.
Florăresele nu mor niciodată.
Dumnezeu are grijă ca-ntr-un loc unde vindea o florăreasa cerută pe lumea cealaltă, să vină o alta ce-i seamănă leit.
Este un schimb cum numai în lumea florilor poate avea loc!
Florăreasa!
Femeie din lumea rromilor ce este frumoasă ca bujorii, înţepătoare ca trandafirii, frumos mirositoare precum crinii (de aceea când eşti cu florăreasa la plimbare să ai grijă ca toate ferestrele lumii să fie deschise!!).
Florăresele! Femei din lumea noastră ce au farmecul şi misterul lalelelor.
Florăresele! Femei din neamul nostru care se nasc şi mor fecioare!
Ele fac dragoste, se sărută cu fiecare atingere de floare.
Florăreasa este femeia ce ţine undeva, într-un caiet ascuns în inimă, toate însemnările despre zilele onomastice, de naştere, căsătorii, logodne, mici atenţii, capricii, înmormântări.
Veseli şi trişti, femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni trec pe la ele!
Sunt singurele fiinţe ce-nfrumuseţează urâtul şi acoperă neştiinţa.
Cu flori de la ea eşti dorit mai mult, apreciat, admirat, iertat…
Florăreasa!
Fiinţă din neamul nostru ce-a-mprumutat puţin câte puţin din toate.
Florăreasa!
Ţigancă, căreia şi Moartea îi este recunoscătoare deoarece peste negrul trist vine cu alte culori ce mai alină durerea şi te cheamă la respect faţă de mort, sau la compasiune…
P.S. Pe vremea când eram ofiţer, în trecere spre casă, timp de patru-cinci ani, indiferent de anotimp, pe un peron în gară, o florăreasa îmi aşeza întotdeauna în mână flori.
Abia acum am înţeles că nu erau pentru prietena mea!
Florăreasa aceea îşi dăruia flori cu ajutorul meu. Şi fiindcă eram ofiţer, cu spatele drept, fără ca vremurile să-şi fi făcut mendrele pe fruntea şi-n sufletul meu, probabil că-i plăcusem ţigăncii care spusese prietenelor: „mereu, un ofiţer de-al nostru, ţigan, bronet, cumpără flori de la mine! Cred că-i place dă mine
